Răspunsuri duhovniceşti: „Să arătăm iubire milostivă“

Părinte, am ajuns să îmbrăcăm praznicul Naşterii Domnului în haină de Moş Crăciun; cum putem ajunge să simţim bucuria Crăciunului în deplinătatea ei?

Crăciunul sau Naşterea Domnului este una dintre cele mai pregătite sărbători creştine, aş zice chiar mai mult decât praznicul Sfintelor Paşti, dacă luăm în considerare implicarea de masă a oamenilor în pregătirea sărbătorilor de iarnă. Luna decembrie este o efervescenţă a lumii creştine şi nu numai (dată fiind extinderea rapidă pe mapamond a civilizaţiei occidentale de tip creştin, în virtutea globalizării, dar şi dimensiunea speculaţiei comerciale fără precedent, în acest sens).

Cu tot aspectul ei secularizat din vremea noastră, am spune că această pregătire pentru sărbătoare a oamenilor, cu o lună, aproape, dinaintea Crăciunului, exprimă o stare de spirit asemănătoare celei dinaintea întrupării sau înomenirii Fiului lui Dumnezeu, în persoana divino-umană a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Şi atunci, ca şi acum, lumea era în fierbere şi suspinare, în aşteptare existenţială nerăbdătoare. În sânul poporului evreu vechi-testamentar această aşteptare era exprimată de proorocul Isaia într-o stare de pocăinţă şi smerenie: "Am ajuns ca unii peste care Tu de multă vreme nu mai stăpâneşti şi care nu mai sunt chemaţi cu numele Tău. Dacă ai rupe cerurile şi Te-ai pogorî, munţii s-ar cutremura" (Is. 63, 19). Străvechile mitologii sunt străbătute de un suspin universal după raiul pierdut, din care însă iradiază speranţa că Divinitatea le va trimite câte un "sol" care să-i ajute să se ridice de sub povara suferinţei. În antichitatea greco-romană se auzea glasul profetesei Sapho, care afirma categoric: "Zeii, pentru a fi vrednici de credinţa noastră, ar trebui să coboare pe pământ şi să sufere împreună cu noi".

Acum 2.000 de ani, Dumnezeu, în marea Sa iubire, la "plinirea vremii" (Gal. 4, 4) L-a trimis pe Fiul Său în lume pentru "ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (In. 3, 16). De la încheierea operei Sale răscumpărătoare şi mântuitoare, de la întemeierea Bisericii în Duhul Sfânt, Hristos Domnul este sărbătorit la Naşterea Sa cu o pregătire specială, în toată lumea creştină, iar această pregătire are şi o speranţă eshatologică, exprimată în imnele liturgice, în colindele din popor, dar şi în aşezarea temporală a sărbătorii şi prin elementele decorative care o îmbracă, cum ar fi simbolul bradului, al podoabelor luminoase şi prezenţa lui Moş Crăciun, care aduce daruri copiilor cuminţi. Aşa cum spuneam mai înainte, cu toată această tendinţă secularizată şi desacralizată a lumii în care trăim, ceva din dimensiunea spirituală a sărbătorii Crăciunului, cel puţin ca o speranţă de mai bine, de belşug şi tihnă care se vor instaura cândva peste noi, pluteşte pretutindeni.

Este o legătură între data serbării Crăciunului şi păgânismul de la începutul creştinismului?

Aşezarea sărbătorii Naşterii Domnului la sfârşitul anului calendaristic, după solstiţiul de iarnă, nu a fost o simplă strategie antipăgână a Bisericii, cu conotaţii politice, aşa cum consideră unii. Noi credem că este lucrarea Duhului Sfânt Care susţine dinamismul Bisericii, faptul de a transfigura totul în Hristos, chiar şi tradiţiile ancestrale păgâne care aveau, de ce nu, şi un caracter prefigurativ. Astfel, răspândirea cultului Soarelui în Imperiul Roman (Solis Invictus - Soarele neînvins) şi sărbătoarea închinată lui după solstiţiul de iarnă aveau să sugereze lumii, tainic, venirea "Soarelui Dreptăţii", "Răsăritul cel de Sus" - Hristos "Lumina lumii" (Ioan 8, 12). "Calendele" romane cu toate datinile legate de acestea aveau să se transforme în tradiţia creştină a colindatului şi a nestematelor colinde, ca vestire a Naşterii lui Hristos - "Mesia chip luminos". Denumirea de "Crăciun" a praznicului luminos al Naşterii Domnului, dincolo de legende sentimentale pietiste, s-a impus ca semnificaţie teologică a Creatorului lumii - Tatăl cel Ceresc care recreează (restaurează) lumea prin trimiterea în ea a Fiului Său preaiubit, a Cărui origine este dintru început, din zilele veşniciei (Mih. 5, 1). Bradul de Crăciun pe care îl împodobesc creştinii, chiar dacă vine din tradiţiile nord-europene precreştine, aminteşte de "Pomul Vieţii" cel din mijlocul Raiului, la care omul căzut a fost oprit să ajungă, dar care a odrăslit din tulpina Crucii lui Hristos, Cel născut în iesle, din Fecioară. Darurile pe care le aduce "Moş Crăciun Cel mai bătrân" simbolizează darul cel mai de preţ pe care îl face Dumnezeu oamenilor prin trimiterea Fiului Său, iar cele pe care şi le pregătesc creştinii (şi numai ei) cu această ocazie semnifică iubirea altruistă la care ne cheamă Dumnezeu. Iată de ce Crăciunul trebuie sărbătorit existenţial, în profunzimea lui teologică şi duhovnicească, iar bucuria darurilor şi a mesei de Crăciun trebuie exprimată mai întâi la ospăţul euharistic din aceste zile sfinte, unde Dăruitorul ne oferă din belşug ale Sale dintru ale Sale.

Prin ce fapte suntem chemaţi să cinstim Naşterea Domnului?

Luând aminte la faptul că Darul Creatorului este darul dragostei jertfelnice a Fiului Său făcut Om, din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor, mai ales în această perioadă pregătitoare, noi trebuie să devenim dăruitori ca Dumnezeu, săvârşind din iubire faptele milei trupeşti şi sufleteşti. Cred că aceasta este expresia cea mai înaltă a pregătirii noastre pentru praznicul Naşterii Domnului: să arătăm iubire milostivă, prin tot ce putem, faţă de cei aflaţi în nevoi, exprimându-ne astfel recunoştinţa faţă de Darul suprem al Dăruitorului atotputernic şi bun.