Răspunsuri duhovniceşti: „Să umplem raiul de copii creştini!“

Cum îi încurajaţi pe tinerii căsătoriţi? Sunt ei în lume mai puţin apropiaţi de Dumnezeu?

Nu. Mai întâi de toate şi noi trăim tot în lume şi am trăit tot în lume. Şi noi chiar, care am plecat la mănăstire. Dar cum zic, ne-am creat o dragoste de Dumnezeu aşa de mare, că am căzut într-o nebunie pentru Hristos, cum am zice. Şi nu ne-a mai interesat nimic decât să-L slăvim total, cu trupul şi cu sufletul. Dar nu discutăm acum despre rostul sau frumuseţea călugăriei, ci discutăm despre căsătorie. Sunteţi în lume. Până te decizi care îţi este calea mântuirii, problema se pune: cum stai în lume? Te căsătoresti sau nu te căsătoresti, adică te duci la mănăstire? Sunt două poziţii, căci n-ai cum altfel. Este şi a treia, dar e falsă: „Nu mă căsătoresc, dar nici la mănăstire nu mă duc!“. Trăieşti amestecat şi trăieşti bălos, adică eşti ispitit din toate părţile, nici nu ştii ce vrei şi nu ai râvnă pentru viaţa duhovnicească. Dar cei mai mulţi se căsătoresc, după cum a lăsat Dumnezeu, şi cei mai puţini se duc la mănăstire. Să vorbim de marea masă a creştinilor care sunt în lume. Aceştia îşi pun problema căsătoriei, a alegerii fetei, a alegerii băiatului, cu un principiu: ori bine, ori deloc. Nu se face această căsătorie datorită acestui lucru, care, de altfel, îi încurajează foarte mult pe tineri: plăcerea. Asta-i o consecinţă. Vei avea plăceri, dar ăsta nu-i un scop. Eu nu mănânc pentru că e gustoasă mâncarea, ci mănânc să-mi întreţin viata. Plăcerea o să vină. Scopul nunţii este ajutorul spre mântuirea reciprocă, stimularea celuilalt spre mântuire. Există o forţă ascunsă care, de multe ori, nu se vede: nu ştii ce te cheamă spre ea, spre casa ta sau spre el. Asta e iubirea, care joacă un rol mântuitor şi creator, întotdeauna. Faptul că există un punct de atracţie în căsătorie, că te înveseleşte, că prinzi puteri, nu te descurajezi, nu eşti adormit, vorbeşte de la sine. Este însăşi Taina Nunţii. Plus copiii, care joacă un rol determinativ. Până la urmă sunt nişte îngeraşi, de îţi stă mintea în loc când îi vezi mişcând şi când încep să-ţi pună întrebări. Te miri: „Cine, Doamne, le dă lor în minte“? Va să zică, această unitate de iubire, de dragoste, de inimă, care este în familie, asta pune în om puterea de a crea, cu ajutorul lui Dumnezeu. Deci, căsătoria înseamnă o dorinţă şi o educaţie spre mântuire, având element sigur iubirea. Dar, dacă te gândeşti numai la plăceri, astea se consumă, şi iubirea încetează, pentru că se veştejeşte, pentru omul care nu e creştin.

Căsătoria este un prilej de întărire creştină a unuia cu celălalt şi, cum spun, cu adevărat, chiar dacă vine şi ca figură de stil, să umplem raiul de copii creştini! Călugăria e o altă viaţă, e o nebunie pentru Hristos, e o ducere cu totul în altă lume, prin renunţare la voia proprie, voia pe care ne-a dat-o Dumnezeu. În călugărie trebuie să-ţi tai voia, să faci ce îţi zice celălalt, chiar dacă nu-ţi convine, şi să iei crucea şi „să-Mi urmezi Mie!“. Cruce înseamnă să duci ceea ce nu-ţi convine.

Naştem. De ce ne numim părinţi? De ce nu ne numim maici? Maternitatea noastră, a călugărilor, e de mii de ori mai mare decât cea din lume. Pentru că omul e trup şi suflet. Şi sufletul e omul, nu trupul. Şi noi naştem fii duhovniceşti, fiind căsătoriţi cu Hristos, noi fiind miresele Lui. Ne numim părinţi pentru că ne naştem pe noi înşine. Renunţ la tot ce a fost în lume, la voinţa liberă, la raţiune, renunţ la tot. Pentru Hristos! Şi atunci mă nasc din nou. De aceea ni se schimbă şi numele la călugărie. (Dialog cu părintele Arsenie Papacioc, Despre călugărie şi căsătorie)