„În vremea aceea, când S-a apropiat de Betfaghe și de Betania, către Muntele care se cheamă al Măslinilor, a trimis Iisus pe doi dintre ucenici, zicând: Mergeți în satul dinaintea voastră și, intrând în el
Tezaur patristic
„Când cugetăm la înălţimea nesfârşită a lui Dumnezeu, să nu ne pierdem nădejdea în iubirea de oameni a Lui, ca şi când n-ar ajunge până la noi din pricina înălţimii; iar când ne gândim la adâncul nesfârşit al căderii noastre din pricina păcatului, să nu ne pierdem credinţa în învierea virtuţii noastre omorâte. Căci amândouă sunt cu putinţă la Dumnezeu: şi să coboare ca să lumineze mintea noastră prin cunoştinţă, şi să învie iarăşi virtutea în noi ca să ne înalţe împreună cu Sine, prin faptele dreptăţii“. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete teologice, suta a doua, cap. 36, în Fil. rom., vol. II, p. 179)





