„În vremea aceea, când S-a apropiat de Betfaghe și de Betania, către Muntele care se cheamă al Măslinilor, a trimis Iisus pe doi dintre ucenici, zicând: Mergeți în satul dinaintea voastră și, intrând în el
Tezaur patristic
„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de cât care nimic nu e mai mare, ca Cel ce eşti necuprins, ca Cel ce eşti totul, ca Făcător al totului şi de nesfârşite ori nesfârşit mai presus de toate, ca Cel mai presus de fiinţă; Doamne al meu, Doamne, sfântă unire negrăită şi netălmăcită, împreună suflare a creştinilor, slavă Ţie!“. (Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, cap. 83, în Fil. rom., vol. VIII, p. 347)





