„Zis-a Domnul: Precum a fost în zilele lui Noe, tot așa va fi și în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau, se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie și a venit potopul și i-a nimicit
Vocabular religios
- deşert, deşertăciune: neimportant, inutil, preocupare de lucruri trecătoare, lipsite de sens înalt, ce nu au un scop final dat de Dumnezeu. Termenul se întâlneşte de trei ori în Noul Testament (Romani 8, 20; Efeseni 4, 17 şi II Petru 2, 18). Deşertăciunea sau stricăciunea este urmarea păcatului originar al neascultării primei perechi de oameni, ale cărui consecinţe s-au răsfrânt şi asupra firii înconjurătoare. Astfel, primul text vorbeşte tocmai despre aceasta: „Căci făptura a fost supusă deşertăciunii, nu de voia ei, ci din cauza aceluia (a primului om) care a supus-o, cu nădejdea că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu“ (Romani 8, 20-21). De atunci şi gândurile oamenilor s-au pervertit, s-au îndepărtat şi au devenit deşarte, ca şi simţurile, poftele şi voia lor. În acest sens spune Apostolul Neamurilor că „înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu“ şi că „El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor“. Şi iarăşi: „Domnul cunoaşte gândurile înţelepţilor că sunt deşarte“ (I Corinteni 3, 19-20). Însăşi credinţa este deşartă, lipsită de sens şi zadarnică pentru cei ce nu cred că Hristos a înviat din morţi (I Corinteni 15, 17). Al doilea text atrage atenţia creştinilor din Efes: „De acum să nu mai umblaţi cum umblă neamurile, în deşertăciunea minţii lor“ (Efeseni 4, 17), adică în viaţă deşartă şi în poftele trupeşti. Tot ceea ce este trecător şi lipsit de un ţel înalt, eshatologic, voit de Dumnezeu, este deşertăciune, aşa cum zicea şi Ecleziastul: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune“ (1, 2). Numai lucrurile lui Dumnezeu şi adevărurile Lui nu sunt deşarte - zice Sfântul Ioan Hrisostom -, nici cerul, nici pământul, nici soarele, nici luna şi nici stelele, nici trupul nostru, căci toate acestea sunt prea bune. Ceea ce e deşert este ceea ce nu vine de la Dumnezeu, cele „făcute de noi înşine: aurul prisoselnic, care ne face să păcătuim, luxul, stricăciunea şi viaţa destrăbălată“ (vezi Rovenţa, „Epistola către Efeseni“, p. 104). Un alt text în care se mai foloseşte cuvântul deşertăciune este în legătură cu ereticii, care atrag în rătăcirea lor şi pe alţii mai slabi şi nestatornici. „Căci rostind - zice Sfântul Apostol Petru - vorbe trufaşe şi deşarte, ei momesc în poftele trupului cu desfrânări pe cei care de-abia au scăpat de cei care vieţuiesc în rătăcire“ (II Petru 2, 18), adică în păgâ-nătate. Deşertăciune este aici un epitet - rău sunător la urechi - dat vorbirilor seci ale sofiştilor, care induc în eroare prin judecăţi false pe cei ce-i ascultă, ale că-ror acţiuni şi plăceri trupeşti duc pe toţi la pierzare. De aceea şi recomandă Iisus şi apostolii să ne ferim de proorocii şi în-văţătorii mincinoşi şi înşelători, călăuziţi de duhurile înşelătoare (cf. Matei 7, 15-22; 24, 24; I Timotei 4, 1; Tit 3, 9-10; II Petru 2, 1, 18-20), pentru că ei schimbă harul lui Dumnezeu (cel mântuitor) în desfrânare (Iuda 6, 12, 22-23). (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan MIRCEA, EIBMBOR, 1995)