Vocabular religios

curăţire: spălarea de întinăciunile trupului sau ale sufletului, prin sânge sau apă. Curăţirile erau unele simple spălări cu apă pentru curăţirea mâinilor - pentru care erau destinate, de exemplu, cele şase vase de piatră pentru curăţirea evreilor (Ioan 2, 6; 3, 25); erau apoi curăţirile leproşilor (Matei 8, 3; 10, 8; 11, 5; Marcu 1, 42, 44; Luca 5, 13-14; 4, 27; 7, 22) sau a celor zece leproşi (Luca 17, 14, 17). Se vorbeşte de zilele curăţirii femeii care naşte (Luca 2, 22) şi de stropirea cu sânge de animale, care îi sfinţeşte pe cei întinaţi spre curăţirea trupului (Evrei 9, 13, 22). Alte texte vorbesc de curăţirea sufletului sau de curăţirea de păcate (Evrei 1, 3; II Petru 1, 9; I Ioan 1, 7, 9) prin sângele lui Hristos. Se vorbeşte apoi de curăţirea inimii prin credinţă (Fapte 15, 9; Iacov 4, 8); de curăţirile de întinările trupului şi ale duhului (II Corinteni 7, 1); de „curăţirea şi sfinţirea Bisericii prin baia apei (botez) şi prin cuvânt“ (Efeseni 5, 26); căci Hristos S-a dat pe Sine jertfă ca să-şi curăţească Lui poporul ales, râvnitor de fapte bune (Tit 2, 14) şi că „sângele Lui va curăţi cugetele de faptele cele moarte“ (Evrei 9, 14). Ca adjectiv, cuvântul „curat“ este folosit într-o seamă de expresii precum: „(Fericiţi) cei curaţi cu inima“ (Matei 5, 8; I Timotei 1, 5; Evrei 10, 22); „giulgiul curat“ în care a fost înfăşurat trupul lui Iisus (Matei 27, 59) sau de „cuget curat“ (I Timotei 3, 9; II Timotei 1, 3); „cucernicie (evlavie) curată“ (Iacov 1, 27); de „vison curat, care-s faptele sfinţilor“ (Apocalipsa 19, 8, 14) şi de „aur curat“ (21, 18, 21). Iisus spune ucenicilor: „Voi sunteţi curaţi“ (Ioan 13, 10; 15, 3).

curcubeu (Apocalipsa 4, 3; 10, 1): e forma unui cerc luminos în jurul tronului divin, care reflectă strălucirea „manifestării divine“ (Fillion). În primul text se spune că cel ce şedea pe tron avea tronul înconjurat de jur împrejur de un curcubeu (Apocalipsa 4, 3), iar în al doilea se arată că un înger puternic, pogorându-se din cer, era învăluit într-un nor şi pe capul lui era curcubeul, iar faţa îi strălucea ca soarele (Apocalipsa 10, 1); adică norul îi era ca o manta şi „curcubeul ca o aureolă măreaţă“ (Fillion).

cursă: capcană sau mijloc de a prinde pe cineva sau ceva cu ea. Termenul este folosit numai în sens figurat, adică de cursă prin cuvântul vorbit sau în fapt. Mântuitorul vede o „cursă“ sau o piedică în calea mântuirii, îmbuibarea cu mâncare şi băutură sau beţia (Luca 21, 34-35) şi chiar „masa“ lor, la care se pun la cale răutăţi - cum au plănuit şi vinderea lui Iisus etc. În acest caz, „masa“ (pentru căpeteniile iudaice) a devenit „cursă şi laţ şi sminteală şi răsplătirea lor“ (Romani 11, 9), căci li s-au întunecat ochii ca să nu vadă şi L-au răstignit pe Hristos condamnându-L. Cursa este şi în cuvânt. Saducheii şi fariseii adesea Îi întindeau lui Iisus curse, căutând să-L prindă în cuvânt (ex. Matei 22, 15-22). Iar Sfântul Apostol Pavel, scriind corintenilor, pe care căuta să-i depărteze de la practicile şi faptele păgâneşti şi idolatre, le spune: „Şi aceasta o spun chiar în folosul vostru, nu ca să vă întind o cursă, ci spre bunul chip şi alipirea de Domnul fără clintire“ (I Corinteni 7, 35). O „cursă“ constituie şi strădania de îmbogăţire, care e o ispită diabolică. În acest sens, scrie Sfântul Apostol Pavel: „Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină şi în pierzare“ (I Timotei 6, 9). Alte două texte vorbesc de „cursa diavolului“, marele meşter care îi amăgeşte pe oameni şi îi prinde în cursele lui. Astfel, între condiţiile cerute la alegerea unui episcop sau preot, pentru hirotonie, era şi „mărturia bună a celor dinafară“, căci „el trebuie să aibă şi mărturia bună a celor din afară, ca să nu cadă în ocară şi în cursa diavolului“ (I Timotei 3, 7). Cei din afară erau păgânii. Ultimul text vizează activitatea lui Timotei: „Sileşte-te să te arăţi încercat lucrător... certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă.... ca să scape şi ei din cursa diavolului, de care sunt prinşi, pentru a-i face voia“ (II Timotei 2, 15, 25-26). Cei prinşi în cursa diavolului sunt ereticii, care „iau aminte la duhurile înşelătoare şi la învăţăturile demonilor“ (I Timotei 4, 1). (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan MIRCEA, EIBMBOR, 1995)