Vocabular religios

exegeză (gr. exegesis = explicaţie, comentariu): interpretarea (filologică, gramaticală, istorică etc.) a unui text, referindu-se în special la comentarea textelor din Sfânta Scriptură. Întrucât atât iudaismul, cât şi creştinismul s-au dezvoltat din evenimente istorice, Sfânta Scriptură - spre deosebire de literatura sacră a altor religii, cum ar fi hinduismul şi islamismul - a făcut totdeauna obiectul unor analize critice. Cu toate că cele mai multe cărţi ale Vechiului Testament, cât şi ale Noului Testament au fost redactate anonim, ele au fost scrise de oameni şi este legitim ca ele să fie supuse unor criterii de analiză valabile şi pentru alte producţii ale personalităţilor umane. Comentatorii religioşi, evrei sau creştini, consideră însă că aceste scripturi sunt de inspiraţie divină, fiind o revelaţie a lui Dumnezeu făcută autorilor, fie cuvânt cu cuvânt, fie sub formă de visuri, viziuni sau alte forme de apariţie. Vechii rabini din Israel sau Babilon, ale căror comentarii au fost reunite în Talmud, s-au străduit să demonstreze lipsa de contradicţii din textele sfinte şi identitatea dintre Biblie şi religia ebraică. În perioada elenistă, învăţatul evreu Philon din Alexandria - cu mai mult de un mileniu înaintea lui Moise Maimonide - a făcut prima încercare de armonizare a scrierilor religioase iudaice cu filosofia greacă şi cu datele ştiinţifice ale epocii. Philon foloseşte o serie de alegorii şi reduce semnificaţia pur verbală a textelor, accentuând sensul lor de inspiraţie divină, accesibil însă numai iniţiaţilor. Părinţii Bisericii creştine au urmat şi ei aceeaşi cale, subliniind totuşi că spiritul Vechiului Testament se revelă cu adevărat abia în Noul Testament. Acest punct de vedere este şi astăzi reprezentat de Biserica Catolică, de exemeplu în decretul asupra Sfintei Scripturi, adoptat la al Doilea Conciliu al Vaticanului, 1962-1965. În comentariul său asupra Genezei (Cartea Facerii), Fericitul Augustin constată o discrepanţă între imaginea lumii din vremea sa şi cea a autorilor biblici („De Genesi ad Litteram“, 401-4015 d. Hr.) şi subliniază necesitatea unei cercetări critice a scrierilor biblice. În Biserica Răsăriteană, învăţatul Teodor din Mopsuetia face deosebirea între „spiritul profetic“, adică iluminaţia divină care stă la baza celei mai mari părţi din Biblie, şi „spiritul înţelepciunii“, prezent la diverşi autori, aparţinând însă propriilor lor idei şi consideraţii omeneşti, fără a avea origine în revelaţia lui Dumnezeu. O analiză critică a textelor biblice în accepţiunea actuală s-a conturat totuşi abia în epoca iluministă. Printre primii cercetători în această direcţie din secolul al XVII-lea se numără filosofii Thomas Hobbes şi Baruch Spinoza, precum şi învăţatul francez Richard Simon. Un impuls în această direcţie fusese dat deja de Reformă, care a reactualizat studiul Bibliei şi a introdus noi metode de consideraţii critice. Fiecare nouă traducere a textelor biblice îl obligă pe traducător să caute scrierile cele mai vechi, unele din timpurile precreştine, pentru a putea ajunge la semnificaţia cea mai apropiată de intenţiile autorilor;