Vocabular religios

bogomilism: sectă dualistă medievală, apărută în secolul al X-lea în Bulgaria în urma predicilor şi învăţăturii lui Bogomil şi răspândită apoi în ţările balcanice, în Rusia şi în alte părţi, care contesta credinţa creştină în Sfânta Treime, Biserica creştină, sfintele taine, ierarhia bisericească şi autoritatea statului. Bogomilii sunt urmaşii „pavlicienilor“, mişcare de origine maniheistă, care apare în partea de răsărit (Armenia) a Imperiului Bizantin, după 650, sub conducerea unui sirian, Constantin. Conducerea mişcării îşi asociază numele cu Apostolul Pavel şi discipolii acestuia, ei considerând ca inspirate numai Evangheliile şi epistolele pauline, restul canonului biblic fiind respins. Pentru pavlicieni, Iisus era un înger trimis să salveze sufletele oamenilor, din lumea fizică creată de un dumnezeu rău, despre care dă mărturie Vechiul Testament. Bogomilii practică un ascetism sever, respingând căsătoria, consumul cărnii şi al vinului. De asemenea, resping botezul şi Euharistia, considerându-le rituri satanice, întrucât ele folosesc elemente materiale. După distrugerea imperiului bulgar de către turci, în 1393, secta bogomililor dispare. Se crede că urmaşii lor sunt catarii (în Italia de nord) şi albigenzii (în sudul Franţei, în secolul al XII-lea).

căldură: apă caldă folosită de preot în timpul Euharistiei, care se adaugă vinului în potir şi reprezintă apa ce a curs din coasta străpunsă a lui Hristos, după ce a fost răstignit;

cârtire: răzvrătire sufletească exprimată prin murmur sau prin viu grai, ca protest împotriva lui Dumnezeu sau a slujitorilor Lui;

ceas: slujbă religioasă care are loc la diferite ore ale zilei, amintind evenimentele din viaţa lui Hristos petrecute la ceasurile respective;

ceaslov: carte bisericească de ritual, care cuprinde rugăciunile din rânduiala slujbelor zilnice (Ceasurile, Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica şi Utrenia), diferite rugăciuni zilnice, troparele Învierii şi condace la diferite sărbători, troparele zilelor de peste săptămână, acatiste şi paraclise;

chentimă: semn vocalic suitor în muzica bisericească psaltică, care urcă cu o treaptă sunetul anterior;

chinonic: imn bisericesc liturgic care se cântă după „Unul sfânt...“, la sfârşitul Liturghiei, în timp ce se împărtăşesc preoţii şi credincioşii şi care ţine loc de predică;

chip: Biserica învaţă că Dumnezeu a creat omul „după chipul“ Său (Fac. 1, 26). Începând cu Sfântul Irineu, părinţii Bisericii subliniază ideea că chipul nu este un termen de limită al umanului, o stare definitivă, deoarece firea omenească era destinată asemănării, ca fruct al libertăţii. Omul era în stare să câştige voluntar asemănarea, după cum a pierdut voluntar forma originară a chipului său;

clasma: semn temporal în muzica bisericească psaltică, aşezat fie deasupra, fie dedesubtul unei note, care face ca durata sunetului reprezentat prin aceasta să fie prelungită cu încă o bătaie accentuată; când este scrisă sub petasti, în afară de prelungirea cu încă o bătaie a sunetului, face ca acesta să se cânte cu o uşoară modulaţie. (pr. prof. Ene Branişte, prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase)