Dintre cântările acestei sfinte și luminoase perioade liturgice, se disting în chip deosebit Catavasiile Nașterii Domnului, pe care Biserica ni le propune începând cu sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului. Ca gen imnografic și muzical, acestea sunt irmoasele sau strofele poetice model din cadrul Canonului Nașterii Domnului, alcătuit de Sfântul Cosma Melodul, Episcop de Maiuma (†781). Binevestitoare ale Nașterii Domnului, asemenea colindelor și cântecelor de stea, Catavasiile Nașterii Domnului ne prezintă în metafore și expresii paradoxale Nașterea trupească supranaturală a Fiului lui Dumnezeu din Pururea Fecioara Maria. Din punct de vedere muzical, Canonul Nașterii Domnului a fost compus în glasul I bisericesc, care sub aspectul ethosului său melodic este sobru, plin de vigoare, însuflețit și aducător de bucurie lăuntrică.
Prima catavasie este o invitație la bucuria primirii Mântuitorului. El coboară din ceruri pe pământ ca să ne răscumpere și să ne vindece de păcat, să ne apere de moarte și de stricăciune și să ne redea demnitatea umană și bucuria vieții veșnice. Îndemnul adresat de Biserică, prin cuvintele imnografului, este următorul: „Cântați Domnului, tot pământul, și cu veselie lăudați-L, popoare, că S-a preaslăvit!” De aici înțelegem că actul venirii Mântuitorului în lume este deopotrivă un act al smereniei și al preaslăvirii Sale. În cadrul liturgic și nu numai, modul cel mai potrivit de a-L lăuda pe Dumnezeu și de a ne apropia de El este cântarea. Un aspect important ce trebuie subliniat în contextul liturgic al evenimentelor mântuitoare este acela că toate se derulează la timpul prezent, adică „astăzi”; „astăzi Se naște Hristos”, „Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de ființă naște...”, „Hristos Se naște, slăviți-L!” etc. Textele liturgice ne fac să înțelegem că Biserica ne cheamă „astăzi” să ne împărtășim de bucuria prezenței lui Hristos. Astfel, trecutul este înlocuit de prezentul continuu, care devine criteriul fundamental al vieții liturgice.
A treia catavasie ne înfățișează, pe de o parte, Nașterea din veci din Tatăl, fără de mamă, iar mai pe urmă, din Fecioara Maria, adică din mamă fără de tată, întrupat fără sămânță. Expresia mai pe urmă face trimitere la textul din Epistola către Evrei 1, 1-2, în care Sfântul Apostol Pavel ne arată că: „După ce Dumnezeu odinioară în multe rânduri și în multe chipuri a vorbit părinților noștri prin proroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul...” Expresia în sine indică timpul venirii Mântuitorului Hristos în maximă apropiere de om, fapt ce a însemnat ridicarea omului și a întregii lumi din condiția umilitoare în care se găseau la starea harică, de părtășie cu Dumnezeu. Începând cu a patra catavasie, imnograful recurge la câteva formulări metaforice preluate din Vechiul Testament. Astfel, expresia toiag din rădăcina lui Iesei și floare din el, Hristoase trimite la textul profetului Isaia 11, 1: „O mlădiță va ieși din tulpina lui Iesei și un Lăstar din rădăcinile lui va da”. Iesei, tatăl regelui David, era din Betleem. Peste secole, la plinirea vremii, Domnul Iisus Hristos Se va naște din casa și din neamul lui David. În iconografia creștină, secvența intitulată Arborele lui Iesei ni-l înfățișează pe Iesei culcat, iar din coasta sa ieșind trei mlădițe care cresc și formează un arbore cu mai multe ramuri. În vârful tulpinii tronează Maica Domnului, care ține în brațe pe Pruncul Iisus. Astfel, profeția lui Isaia, menționată mai sus, face referire direct la Maica Domnului, denumită toiag din rădăcina lui Iesei și la Pruncul Iisus, denumit floare. În continuare, melodul apelează la o altă expresie biblică, în care se arată că Mântuitorul, Cel lăudat, vine și Se naște din muntele cel cu umbra deasă. Aceste cuvinte sunt preluate din profeția lui Avacum 3, 3. Metafora muntele cel cu umbra deasă, care apare și în textul canonului Floriilor, face referire la persoana Maicii Domnului, din care Se va naște Hristos, ea fiind adumbrită de Duhul Sfânt, din momentul Bunei Vestiri. Pentru melod, alegerea acestei expresii are o relevanță teologică și duhovnicească aparte, mult mai însemnată decât mențiunea muntelui Paran din textul ebraic, fiindcă ea ne dezvăluie obârșia Cuvântului lui Dumnezeu după trup și, implicit, legătura Sa strânsă cu întreg neamul omenesc. Formularea în sine sugerează faptul că Născătoarea de Dumnezeu poartă în sine o taină de nepătruns cu rațiunea omenească, dar înțeleasă și acceptată prin puterea credinței. Cele două metafore introduse de imnograf în textul celei de-a patra catavasii își află sensul, prin paralelism, în cuvintele care urmează: „Venit-ai, întrupându-Te din cea neispitită de bărbat, Cel fără de trup și Dumnezeu. Slavă puterii Tale, Doamne!”, care subliniază nașterea după trup din Pururea Fecioara Maria a Celui Care este Dumnezeu din veci fără de trup. A cincea catavasie se inspiră din Cântarea profetului Isaia, cu care stă în strânsă legătură. În extaz fiind, Isaia Îl vede pe Iisus Prunc născut pe pământ, la timpul prezent. Profetul devine astfel un martor atât al Nașterii Mântuitorului, precum și al Sfintelor Sale Pătimiri, chiar dacă a trăit cu opt secole înaintea venirii Sale pe pământ (cap. 5, versetul 9). Expresia Îngerul sfatului Tău cel mare ni-L arată pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care vine în lume ca să ne călăuzească și să descopere tuturor oamenilor Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu. Astfel, Iisus, Învățătorul și călăuzitorul nostru, este Cel Care ne povățuiește spre a primi lumina cunoștinței de Dumnezeu, întorcându-ne de la întunecata idolatrie la cunoașterea adevăratului Dumnezeu. A șasea catavasie ne propune o altă secvență cu caracter prefigurativ. Este vorba aici de episodul biblic în care profetul Iona este înghițit de un pește uriaș. Precum Iona, care a fost înghițit de un pește mare și după trei zile a fost lepădat la țărmul Mării Mediterane pentru a face cunoscut locuitorilor cetății Ninive mesajul dumnezeiesc de pocăință pentru îndreptare (Iona, cap. 3), tot astfel, Maica Domnului L-a purtat pe Fiul lui Dumnezeu în pântecele ei, născându-L după firea omenească, ea rămânând nevătămată și în veci curată.
De asemenea, catavasiile a șaptea și a opta fac trimitere la o altă lucrare minunată a lui Dumnezeu, Care i-a apărat de foc pe tinerii aruncați în cuptorul Babilonului. Astfel, imaginea acestor tineri care au rămas nevătămați în cuptorul de foc devine tip al minunii Nașterii Fiului lui Dumnezeu după trup din Născătoarea de Dumnezeu, fără ca focul dumnezeirii să vatăme în vreun fel pântecele Fecioarei. Este important de menționat faptul că sfinții melozi recurg frecvent și pun în concordanță anumite întâmplări din Vechiul Testament cu împlinirea lor în Noul Testament, în actul Întrupării și Nașterii Mântuitorului din Fecioara Maria. Aceste tipuri sau secvențe prefigurative (profetice) nu își au sensul imediat, în ele însele, ci sensul lor se împlinește și se descoperă sau își capătă răspunsul în antitip, adică în taina purtării Cuvântului lui Dumnezeu în pântecele Preacuratei Sale Maici și Nașterii după trup din ea, fără a-i strica pecețile fecioriei.
Ultima catavasie ne arată că taina Nașterii Domnului este întru totul străină și preaslăvită sau neobișnuită. Întreaga Biserică a lui Hristos primește pe Iisus Hristos, Darul ceresc, cu teamă sfântă și înfiorare. Ea se pregătește ca o mireasă curată pentru a-și primi Mirele dumnezeiesc. Teama aceasta sfântă nu este un simțământ contrar firii omului, ci este o stare aducătoare de bucurie și pace. Minunea Nașterii Mântuitorului provoacă entuziasm în inimile credincioșilor creștini. Lucrarea lui Dumnezeu în Taina străină și neobișnuită (μυστήριον ξένον, ὁρῶ καὶ παράδοξον) a Nașterii Mântuitorului, înfricoșătoare, de negrăit și preaslăvită, unește cerul și pământul, transfigurând realitatea venirii Sale. Astfel, peștera devine cer, Fecioara, scaun de heruvimi, ieslea, sălășluire întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu.
Pentru omul curat, rugător, postitor și iubitor de semeni, timpul Postului este pregătitor pentru primirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ, în ieslea săracă a Betleemului. „Pâinea din cer” coboară pe pământ, ca să-l ridice pe om la cer. Creștinul trăiește în tensiunea așteptării evenimentului sfânt și nou, venirea în lume a Pruncului tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci, fiindcă inima sa trebuie să devină sălaș și casă a Cuvântului Întrupat.
În contextul nefericit în care se găsește întreaga omenire astăzi, este nevoie de întoarcere la Dumnezeu, Doctorul Cel Mare, Care poate alunga din sufletele noastre frica, confuzia, incertitudinea și suferința. Nașterea Domnului, pentru care ne pregătim în aceste zile, să ne fie tuturor sfânt prilej de îndreptare, înnoire și sfințire.
