La data de 1 septembrie, calendarul ortodox menţionează începutul anului bisericesc. Este o tradiţie bizantină veche, preluând data de începere a „indictioanelor” romane, perioade de 15 ani de recalculare a impozitelor datorate statului. Data aceasta a fost legată ulterior de începerea propovăduirii de către Mântuitorul Hristos a Evangheliei, aşa cum reiese din pasajul biblic ce se citeşte în această zi.
Orice început are o istorie a sa, iar noul an bisericesc nu constituie o excepţie. Anul bisericesc este o înşiruire de sărbători şi zile de pomenire ale sfinţilor care au bineplăcut lui Dumnezeu şi pe care Biserica îi cinsteşte prin slujbe zilnice, avându-i ca mijlocitori înaintea Tronului Sfintei Treimi.
Anul liturgic are o dublă dimensiune: pascală, care se concentrează pe sărbătoarea Sfintei Învieri a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos şi de care sunt legate toate sărbătorile sau praznicele cu dată mobilă, care au legătură strânsă cu Paştile, fie ca pregătire a acestora (Intrarea în Ierusalim), fie ca o consecinţă (Înălţarea Domnului şi Pogorârea Duhului Sfânt). Pe de altă parte, anul liturgic este legat de zilele calendarului solar, adică datele fixe din fiecare lună, când se săvârşeşte pomenirea sfinţilor şi a praznicelor legate de datele fixe din viaţa Mântuitorului (Naşterea Domnului, Tăierea Împrejur a Domnului, Întâmpinarea Domnului) sau a Maicii Domnului (Naşterea Maicii Domnului, Buna Vestire, Adormirea Maicii Domnului).
Începutul anului bisericesc a avut legătură, bineînţeles, cu începutul anului civil din Imperiul Bizantin. Cum acest început s-a schimbat în secolul 4, datorită importanţei indictioanelor de impozitare, care erau fixate la 1 septembrie, în detrimentul datei de numire a consulilor romani (1 ianuarie), anul bisericesc a început, treptat-treptat, să fie considerat odată cu începerea indictioanelor. Au mai fost păreri, de-a lungul vremii (Sfântul Ambrozie al Milanului şi Beda Venerabilul) că anul nou bisericesc începe odată cu echinocţiul de toamnă, atunci când se prăznuieşte Zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul (23 septembrie). În Vechiul Testament, după recolta de toamnă, care era în luna Tişri (aproximativ septembrie actual), se considera, de asemenea, că începe o nouă perioadă de calcul al timpului până la următoarea roadă.
Evanghelia care se citeşte în data de 1 septembrie la Liturghie descrie începutul propovăduirii Mântuitorului, atunci când El deschide cartea în Sinagoga din Nazaret şi citeşte din profeţia lui Isaia: „Duhul Domnului este peste Mine, că M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să tămăduiesc pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc un An plăcut Domnului” (Luca 4, 18-19).
Vedem, aşadar, că Biserica ne face să înţelegem că fiecare început al anului liturgic este o comemorare a acestei lecturi care ne aduce faţă în faţă cu nevoia de a ne deschide ochii inimilor spre Dumnezeu. Anul nou nu este doar o nouă numerotare a zilelor, ci o retrăire cu adevărat a sentimentului oricărui creştin care se hotărăşte să lase în urmă păcatul şi să înceapă o viaţă alături de Dumnezeu. Tot ceea ce spune profetul Isaia nu se referă strict la o eliberare din robia în care căzuseră contemporanii lui din Vechiul Testament, ci este o reflectare spirituală a nenorocirii în care se află orice om păcătos, care s-a îndepărtat de împlinirea poruncilor Domnului. Astfel, omul păcătos este sărac, rob, orb, apăsat şi doar puterea harului dumnezeiesc ce vine prin Iisus Hristos îl îmbogăţeşte, îl eliberează, îl dezleagă şi îi uşurează sufletul.
Titulatura de an bisericesc apare târziu, abia prin secolul 16, din cauza proceselor complexe de secularizare, atunci când s-a simţit nevoia să se facă distincţie clară între timpul „laic”, care nu are nici o legătură cu dimensiunea spirituală a vieţii omului şi timpul „liturgic”. Noţiunea de „an liturgic” apare chiar mai târziu, abia în secolul 19, odată cu formarea ştiinţei care studiază rânduielile bisericeşti şi împărţirea acestora. Anul bisericesc ajunge astfel să fie analizat din mai multe perspective: al posturilor de durată, al sărbătorilor închinate Mântuitorului, Maicii Domnului şi sfinţilor, al celor trei mari perioade liturgice legate de praznicul central al Învierii: Triod, Penticostar şi Octoih, al lunilor anului solar şi săptămânilor anului lunar.
Fiecare nou început ne aminteşte de cele trăite anterior, de greşelile care trebuie îndreptate, de învăţămintele la care trebuie să luăm aminte, de poruncile uitate, de virtuţile lăsate la o parte, de rugăciunea ce trebuie înmulţită şi de aceea fiecare nou an bisericesc, aşa cum este fiecare zi liturgică, ne cheamă să „priveghem că nu ştim ziua, nici ceasul în care vine Fiul Omului”.
Biserica Ortodoxă a înţeles acest îndemn care se întâlneşte atât de des în Evanghelia Mântuitorului şi a rânduit privegheri în toate duminicile (începând cu sâmbătă seara), la praznice şi la sfinţii mari. Privegherea nu este altceva decât o rememorare a îndemnurilor permanente ale Mântuitorului la rugăciune şi pocăinţă şi o jertfă pe care o săvârşesc cei credincioşi de dragul propriei lor salvări sufleteşti şi a primirii harului Duhului Sfânt.
