Miezonoptica este rugăciunea adusă lui Dumnezeu la miezul nopţii şi o imitaţie a laudei neîncetate pe care o aduc îngerii lui Dumnezeu. Ea este cea dintâi dintre slujbele divine care alcătuiesc ciclul rugăciunii zilnice de dimineaţă.
Prima parte a miezonopticii are un caracter doxologic, adică de a aduce mărire lui Dumnezeu, iar a doua parte este o rugăciune de mijlocire pentru creştinii plecaţi la Domnul.
Prin caracterul ei cu totul nocturn, miezonoptica ne aminteşte de slujbele creştinilor din Biserica primară, perioadă a istoriei Bisericii creştine în care toate slujbele aveau un caracter nocturn, cuprinzând rugăciunea de seară, ca şi pe cea de dimineaţă.
În secolul al treilea, Sf. Ciprian al Cartaginei recomanda credincioşilor lui rugăciunea de noapte: „Aceia care suntem totdeauna în Hristos, adică în lumină, să nu încetăm din rugăciune nici în timpul nopţii“. El readuce în atenţie cazul proorociţei Ana, care petrecea zi şi noapte în rugăciune, la Templu (Luca 2, 37). „Noi, care vom avea împărăţia lui Dumnezeu numai zi - fără intervenţia nopţii -, să veghem în timpul nopţii ca în timpul luminii. Şi, fiindcă acolo ne vom ruga totdeauna şi vom aduce mulţumită lui Dumnezeu, să nu încetăm nici aici a ne ruga şi a aduce mulţumită lui Dumnezeu.“ În veacul al patrulea, în Răsărit, spre sfârşitul secolului al patrulea, pelerina apuseană Egeria ne spune că, duminica, la Ierusalim, uşile Bisericii Anastasia (Învierea) se deschideau înainte de cântatul cocoşilor („ante pullorum cantum“) şi credincioşii zăboveau până dimineaţa în rugăciuni şi imne, la care luau parte totdeauna şi preoţii, şi diaconii, pregătiţi pentru privegheri („ad vigilias“). În aceeaşi perioadă de timp, Sfântul Ioan Gură de Aur afirma că, în vremea sa, creştinii zeloşi stăruiau în rugăciunea de la miezul nopţii până dimineaţa; „în timpul acesta, rugăciunile sunt mai curate, precum şi mintea este mai limpede“.
