Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului îşi are rădăcini adânci în viaţa cultică şi în tradiţia Bisericii, atât în Răsărit cât şi în Apus. Întreaga istorie a praznicului descoperă evlavia şi cinstirea aduse Maicii Domnului, Cea mai presus decât oştile îngereşti şi mai preaslăvită decât cetele sfinţilor.
Sărbătoarea era fixată în secolul al IV-lea în Antiohia, chiar în preajma Crăciunului. La aceasta făcea aluzie Patriarhul Proclu al Constantinopolului în anul 429, când vorbea despre funcţia acestei pomeniri: „trebuia să mijlocească ajutor celor ce asistau la ea“.
Istoria sărbătorii Adormirii
Neavând la bază un eveniment istoric consemnat de Sfânta Scriptură, aşa cum este cazul praznicului Bunei Vestiri, această sărbătoare s-a păstrat numai prin tradiţie, în evangheliile necanonice, nefiind menţionată de Constituţiile Apostolice, fapt ce arată că nu este mai veche de secolul al V-lea. În Siria exista sigur în secolul al V-lea, deşi pare a fi fost o aniversare anuală a sfinţirii Bisericii Maicii Domnului ridicate de Ikelia Romana, între Ierusalim şi Betleem, pe locul unde Fecioara a făcut popas cu puţin înainte de Naşterea Domnului. În 18 decembrie se făcea amintirea Sfintei Marii şi în Gallia, iar în urma Sinodului de la Toledo (656) a fost preluată de Biserica spaniolă. În Sinaxarele vechi, Adormirea era trecută la 15 ianuarie, iar unii o sărbătoreau pe 18 ianuarie, ca Depositio Sanctae Mariae, până când se va fixa definitiv în 15 august, prin rezidirea Bisericii Maicii Domnului din Ghetsimani, iar data va fi generalizată de Papa Teodor I (642-649) şi în Apus. După învestirea cu autoritate de dogmă a cultului de supravenerare, în cadrul Sinodului al VII-lea Ecumenic, se folosesc cuvinte de laudă ce o aşază pe Maica Domnului în planul iconomiei divine deasupra sfinţilor şi cetelor îngereşti. În acest context, preacinstirea pe care o aduce Biserica este reflectarea cinstei pe care Însuşi Fiul o aduce Maicii Sale. Astfel, în Imnele Sfântului Efrem Sirul la praznicul Adormirii Maicii Domnului, cuviosul scrie: „Tu nu ai urcat ca Ilie la cer, tu nu ai fost numai ca Pavel răpită până la al treilea cer, ci tu ai înaintat până la tronul împărătesc al însuşi Fiului tău; faţă către faţă, în bucurie cu o mare şi negrăită încredere, tu stai aproape de El“.
În Sfânta Scriptură nu se menţionează nicăieri moartea Maicii Domnului
Ştim doar că, înainte de Patimile Sale, Mântuitorul o încredinţează Sfântului Evanghelist Ioan (19, 26-27) şi că după Înălţarea Domnului se află în Ierusalim, stăruind în rugăciune dimpreună cu celelalte femei şi cu Sfinţii Apostoli (F. Ap. 1, 14). Scrierile apocrife: Despre Adormirea Prea Sfintei Stăpâne, atribuită Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, dar aparţinând de fapt secolului al IV-lea, ca şi De transitu Beatae Mariae Virginis a lui Melito de Sardes şi O epistolă către Tit, atribuită lui Dionisie Areopagitul, arată o anume concordanţă cu vechile tradiţii, dar şi o oarecare nepotrivire. Unii susţin că a fost martirizată, alţii că a murit timpuriu, la vârsta de 45-47 de ani, în Ierusalim, iar alţii că l-ar fi însoţit pe Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan la Efes şi abia după încă 11 ani şi-ar fi aflat acolo obştescul sfârşit. Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti din Apus, până în secolul al VIII-lea, susţin, de asemenea, că Maica Domnului a adormit la Ierusalim, că a fost înmormântată de Sfinţii Apostoli în Grădina Ghetsimani şi că deasupra mormântului gol se află o rotondă. Itinerarul şi scrierile Silviei din Aquitania, din anii 385-388, nu amintesc de mormântul Maicii Domnului, pentru că nu era cunoscut. Scrisorile lui Theodosius, De terra sancta şi De situ terrae sanctae, datate 520-530, descriu însă că în valea lui Iosafat se află o biserică şi că acolo este mormântul ei: „În partea de jos a rotondei, la răsărit, se află Altarul, iar la dreapta lui, mormântul gol“. Dar cum a fost ridicat sfântul ei trup din acest mormânt, în ce timp, de cine sau unde aşteaptă ea învierea nu se poate şti. Din anul 570 există încă un Itinerarium sancti Martyris Placentini, care vorbeşte de ridicarea Maicii Domnului cu trupul la cer, iar de la sfârşitul secolului al VII-lea avem o descriere amănunţită a bisericii din Ghetsimani, redată aproape identic în Historia ecclesiastica gentis Anglorum. Tradiţia orientală se explică prin mărturisirile verbale, cea mai veche predică asupra acestei teme aparţinând Sfântului Modest († 634) se referă la mijlocirea veşnică a Născătoarei de Dumnezeu, iar faptul că a locuit şi a murit pe Muntele Sionului îl arată în mod hotărât Sfântul Sofronie († 638). Cele trei cuvântări ale Sfântului Andrei Criteanul la Adormirea Maicii Domnului adaugă că „trupul nu s-a aflat multă vreme în mormânt, ci a fost ridicat şi aşezat la cer“, iar Sfântul Gherman al Constantinopolului îndeamnă la păstrarea tradiţiei, arătând că nu scrierile apocrife au dat naştere tradiţiei, ci dimpotrivă, că au la bază tradiţia şi rolul lor este de a o întări.
Evlavia populară pentru Maica Vieţii
Cinstirea deosebită de care se bucură Maica Domnului s-a concretizat nu doar în numărul mare de sărbători închinate pomenirii sale, ci şi în forma unor cântări, slujbe şi rugăciuni deosebite. Acatistul Născătoarei de Dumnezeu sau Acatistul Bunei Vestiri (cunoscut sub diferite variante şi titluri) este o slujbă solemnă din săptămâna a 5-a a Marelui Post, dar se face şi cu alte prilejuri, stând în picioare (akátistos) ca semn de respect, iar Paraclisul, inclus în Mineiul lunii august, la Privegherea Adormirii Maicii Domnului, după Vecernia Mare sau în cadrul Utreniei - facere după Teostirict Monahul, după alţii a lui Teofan - se cântă la întristarea sufletului şi la vreme de nevoi, ca şi al doilea Paraclis care se cântă alternativ cu primul în Postul Adormirii Maicii Domnului. Ca Împărăteasă a cerului şi pământului, mai înaltă decât toată făptura, Stăpână şi Doamnă, Maica Domnului se arată mijlocitoarea tuturor către Dumnezeu. Este grabnică ajutătoare şi izbăvitoare din nevoi, singură nădejde şi pază a credincioşilor, Maică milostivă care a născut pe Cel milostiv, izvor al facerii de bine şi „comoară de tămăduiri, folositoare şi acoperământ“. Tot o formă de cinstire a sfinţilor este purtarea numelui lor ca nume de botez, prin aceasta devenind modele şi totodată ocrotitori. Frecvenţa numelor Maria, Marin, Marioara şi a derivatelor lor mai ales la români este dată de relaţia directă pe care o are un creştin cu Maica Domnului (într-o statistică onomastică, se arăta că în Oltenia 75% dintre femei purtau numele Maria). Toate aceste forme de preacinstire constituie o dovadă indirectă a evlaviei creştine.
„Asupra tainelor se cuvine tăcere“
O străveche tradiţie arată că în clipa fericitei morţi a Sfintei Maici a lui Dumnezeu toţi Sfinţii Apostoli, împrăştiaţi în lume, pentru mântuirea neamurilor, au sosit de îndată la Ierusalim, călătorind prin văzduh. Când au ajuns lângă ea, au aflat-o înconjurată de îngeri şi au auzit dumnezeiasca melodie a puterilor de sus. Aşa, împresurată de slava dumnezeiască şi cerească, ea şi-a dat, fără cuvânt, sfântul ei suflet în mâinile lui Dumnezeu. Iar trupul ei, în care a sălăşluit dumnezeirea, „a fost dus în mantie de ceremonie“ şi însoţit de cântecele îngerilor şi Apostolilor la Ghetsimani, unde a fost aşezat într-un sarcofag. Trei zile a stat aici şi tot timpul îngerii au cântat şi au dănţuit în jur. La capătul celor trei zile, cântarea îngerească s-a oprit, Apostolii toţi fiind de faţă. Toma singur a sosit după a treia zi. Şi fiindcă a vrut să se închine la trupul Mariei, Apostolii l-au deschis. Dar n-au găsit înăuntru decât giulgiurile“. De aceea se cheamă „Adormire“ sau „Pausatio“, „Dormitio“, „Mors“ (odihnă de veci), „Assumptio Sanctae Mariae“ (ridicare la cer) sau „Mutare la cer“ şi „luare sus“, arătând îndoita prăznuire: moartea şi primirea ei cu trupul în cer. Biserica Ortodoxă nu o numeşte „Înviere“ şi nici „Înălţare“ - pentru că nu este mărturisită de Sfânta Scriptură, nu este o învăţătură dogmatică doar o taină notată de Sfinţii Părinţi -, iar asupra tainelor se cuvine tăcere.
