Icoana „Acoperământul Maicii Domnului” este reprezentată în tehnica fresco, pe frontonul bisericii celei mari de la Mănăstirea Polovragi, având dimensiunea 2,80 m/ 2,80 m. Încadrându-se întocmai în cromatica întregului ansamblu pictural, icoana iese în evidență prin acuratețea stilului brâncovenesc. Desfășurată într-o armonie perfectă de formă și culoare, de praznicul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului de la Polovragi, icoana presupune o întreită interpretare iconografică: cromatică, simetrico-participativă și teologică.
Răspunsuri duhovniceşti: Vechiul Testament nu e o carte pecetluită şi închisă
Părinte, perioada Triodului cuprinde multe citiri din Vechiul Testament. Care sunt rolul şi valoarea Vechiului Testament?
Vechiul Testament este folosit şi cinstit de creştini pentru că însuşi Mântuitorul Iisus Hristos a respectat Legea cea Veche şi i-a acordat preţuire, deoarece în paginile lui se vesteşte despre El: "Cercetaţi Scripturile, căci socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică şi tocmai ele sunt care mărturisesc despre Mine" (In. 5, 39). Mântuitorul Hristos este plinitorul şi desăvârşitorul Legii Vechi: "Să nu socotiţi că am venit să stric Legea şi proorocii. N-am venit să stric, ci să plinesc" (Mt. 5, 17). Noul Testament apare ca o continuitate firească a celui Vechi, în "Evanghelia" mesianităţii îl propovăduia în chip profetic pe Iisus Hristos. Mântuitorul a tâlcuit chiar El Scriptura Vechiului Testament atunci când mergea pe cale spre Emaus împreună cu Luca şi Cleopa, subliniind bogăţia mesianică a acesteia: "Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, toate Scripturile cele despre El" (Lc. 24, 27).
Sfinţii Apostoli vorbesc şi ei lămurit despre valoarea Scripturilor vetero-testamentare pe care le citează în scrierile lor, arătând astfel legătura organică ce există între cele două Testamente. Sfântul Apostol Pavel arată în faţa regelui Agripa cadrele propovăduirii sale de la care nu s-a abătut: "Dobândind deci ajutorul de la Dumnezeu, am stat până în ziua aceasta mărturisind la mic şi la mare, fără să spun nimic, decât ceea ce şi proorocii, şi Moise au spus că va să fie: că Hristos avea să pătimească şi să fie cel dintâi înviat din morţi şi să vestească lumină şi poporului, şi neamurilor." (Fapte 26, 22-23)
Care este legătura dintre Vechiul şi Noul Testament? A rămas Vechiul Testament după venirea Mântuitorului o carte pecetluită şi închisă?
Sfinţii Părinţi, ca următori şi continuatori ai învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos şi a Sfinţilor Apostoli, mărturisesc cu toată convingerea valoarea Vechiului Testament pentru mântuire, precum şi legătura lui indestructibilă cu Noul Testament, amândouă inspirate de acelaşi Duh Sfânt. Unitatea Sfintei Scripturi este apărată fără tăgadă de către toţi Sfinţii Părinţi. Aducem ca exemplu doar pe Sfântul Chiril al Ierusalimului, care zice: "Unul este Dumnezeul celor două Testamente, Cel care a vestit mai înainte în Vechiul Testament pe Hristos, arătat în Noul Testament, Cel care ne-a călăuzit prin Lege şi profeţi la Hristos. Dacă vreodată vei auzi vreun eretic hulind Legea şi profeţii, răspunde-i mântuitoarele cuvinte: Iisus n-a venit să strice Legea, ci să o plinească".
Vechiul Testament nu a rămas niciodată o carte pecetluită şi închisă prin întruparea Mântuitorului Iisus Hristos, ci ea a fost folosită încă din primele zile ale Bisericii primare (I Tes. 5, 27; Efes. 5, 19), care a asimilat-o ca parte integrantă a cultului creştin, alături de Noul Testament. Fără Vechiul Testament, creştinii nu puteau înţelege cum "Dumnezeu odinioară în multe rânduri şi în multe chipuri a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, iar în zilele acestea mai de pe urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul" (Evr. 1, 1). Trebuie să ţinem seama că, abia după prima decadă de creştinism, Sfântul Evanghelist Matei oferă opera sa creştinilor proveniţi dintre iudei (anul 43 d.Hr.), dar, până la această dată şi încă mult timp după aceasta, creştinii lecturau şi explicau Vechiul Testament la cultul divin, evident dintr-o perspectivă mesianică, care-L vestea pe Domnul nostru Iisus Hristos. Noua credinţă creştină trebuia justificată apologetic prin profeţiile referitoare la Mântuitorul.