Sinuciderea este un păcat foarte grav, strigător la cer, fiindcă cei care au recurs la acest gest s-au lepădat de credinţa în Iisus Hristos şi de nădejdea în Dumnezeu, iar necredinţa şi deznădejdea sunt păcate împotriva Duhului Sfânt, despre care Sfânta Scriptură spune că nu se vor ierta nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie (Matei 12, 32). Cel ce se sinucide păcătuieşte împotriva propriului trup, punând capăt vieţii sale pământeşti, asupra căreia nu are nici un drept, deoarece viaţa ne este dată de Dumnezeu şi tot El hotărăşte sfârşitul ei, după cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: "Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?" (1 Cor. 6,19; Rom. 14, 8-12). Această problemă este tratată şi de canoanele Bisericii Ortodoxe, astfel Canonul 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei precizează: "Cu privire la sinucigaşi, clericii trebuie să se lămurească dacă s-a sinucis fiind cu adevărat ieşit din minţi (adică nu a avut intenţia). (…) Deci clericul trebuie să cerceteze cu băgare de seamă ca să nu cadă sub osândă ("aruncă mărgăritarele înaintea porcilor" Mt. 7, 7), (Ioan N. Floca: "Canoanele Bisericii Ortodoxe - note şi comentarii").
În Pravila de la Govora din anul 1640 se spune: "Cine se va ucide singur de bună voie, acestuia să nu i se cânte nici să i se facă pomenirea lui niciodată, iar de va cădea fără voia lui, şi va muri, acestuia să i se cânte şi să i se facă pomeniri." Iar Pravila de la Târgovişte sau Îndreptarea Legii din anul 1652 vine în completarea acestui canon şi spune: "Sinucigaşul de bună voie nu trebuie să fie slujit sau pomenit la vreo slujbă, căci şi-a dat sufletul satanei ca şi Iuda Iscarioteanul. Cel ce s-a sinucis fiind bolnav şi ieşit din minţi poate fi slujit. Sinucigaşul care s-a omorât din împuţinarea sufletului, adică din frica de oameni, sau de persecuţii, sau de boală care nu i-a atins mintea, acela nu poate fi pomenit" (Nicodim Sachelarie, "Pravila bisericească").
În anul 1949, Sfântul Sinod prin Hotărârea nr. 506, privind înmormântarea sinucigaşilor, a decis: "Slujba înmormântării sinucigaşilor să fie făcută numai de către un singur preot, şi nu în locaşul sfintei biserici, ci pe marginea gropii, iar preotul să poarte numai epitrahilul, săvârşind slujba după ritual redus. Să nu se tragă clopotele şi să nu se ţină cuvântări. Celor care s-au sinucis cu bună-ştiinţă şi în integritatea facultăţilor mintale nu li se săvârşeşte nici o slujbă şi sunt îngropaţi la marginea cimitirului, într-un loc anume destinat. Pentru sinucigaşii ieşiţi din minţi se săvârşeşte slujba înmormântării pe marginea gropii, după un ritual redus. Nu se trage clopotul şi nu se ţin cuvântari."
Aşadar, sinucigaşilor, celor care la momentul sinuciderii erau conştienţi, nu li se săvârşeşte slujba de înmormântare în biserică, ci doar un "trisaghion" ("Sfinte Dumnezeule…" de trei ori) la marginea gropii, nici nu se înmormântează cu ceilalţi creştini, ci la o margine a cimitirului, şi nici nu pot fi pomeniţi niciodată la sfintele slujbe. Se poate face doar pomenirea vreunei rude apropiate, care a avut o viaţă curată, specificându-se "cu tot neamul" său, lăsând pe Dumnezeu să aleagă dacă va fi pomenit sau nu. Se recomandă a se face sfinţirea apei atât la casa sinucigaşului, cât şi la groapă pentru a alunga duhurile necurate care l-au îndemnat la sinucidere.
Părintele Cleopa Ilie spunea să nu li se pună nici cruce la mormânt, deoarece ei nu şi-au dus "crucea vieţii" (greutăţile vieţii) la bun sfârşit, iar aceste măsuri aspre privitoare la sinucigaşi "sunt potrivite dreptăţii dumnezeieşti şi sănătoasei raţiuni omeneşti şi pentru că, în acelaşi timp, ele deşteaptă conştiinţa credincioşilor celor vii".
