Pocăinţa este regretul care urmează păcatelor, dar şi virtuţilor, totdeauna nedepline. Părerea de rău nu trebuie confundată cu o nemulţumire descurajantă, o îndoială disperată, ci e o constatare a păcatelor noastre şi o mobilizare spre a părăsi faptele rele. Creştinul care se pocăieşte are o mare încredere în Dumnezeu şi nu se descurajează niciodată.
Sfinţii Părinţi ne descoperă două forme ale pocăinţei: pocăinţa ca Taină şi pocăinţa ca lucrare permanentă în suflet.
Sfântul Marcu Ascetul consideră că pocăinţa ca lucrare permanentă cuprinde rugăciunea neîntreruptă, alungarea gândurilor rele (lucrare care presupune o permanentă trezvie), observarea gândurilor (deoarece vin mereu gânduri păcătoase pe care trebuie să le alungăm) şi răbdarea necazurilor, căci prin răbdarea necazurilor creştinul se vindecă de greşeli şi dobândeşte virtutea smereniei.
Din această perspectivă duhovnicească, Sfântul Ioan Scărarul defineşte astfel valoarea pocăinţei şi darurile pe care le primesc cei care o experiază: „Pocăinţa este aducerea înapoi (reîmprospătare) a Botezului, pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru a doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei. Pocăinţa este fiica nădejdii şi tămăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăieşte se osândeşte pe sine, dar scapă neînfruntat. Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi şi prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor. Pocăinţa este răbdarea cea de bunăvoie a tuturor necazurilor“.
În spiritualitatea ortodoxă, pocăinţa ca lucrare permanentă este considerată o mare virtute, iar lucrarea ei se potriveşte tuturor: păcătoşi sau drepţi, începători sau desăvârşiţi duhovniceşte. Ea trebuie să însoţească toate faptele noastre, bune sau rele, păcate sau virtuţi personale.
