Creştinul râvnitor conştientizează faptul că atunci când participă la slujbele bisericeşti, în special la Sfânta Liturghie, se află în prezenţa efectivă a lui Dumnezeu, Care sălăşluieşte şi lucrează în Biserică, prin harul Său tainic şi mântuitor. În consecinţă, omul simte profund imboldul de a se raporta pe măsură la realitatea dumnezeiască ce se manifestă în cultul liturgic. Însă, din experienţa personală, circumscrisă celei comunitare, simţim nevoia (şi, oarecum, mâhnirea) de a mărturisi că, în cadrul slujbelor, nu de puţine ori şi din felurite cauze, ne pierdem concentrarea sufletească adecvată unui astfel de context plin de vibraţie duhovnicească. Mintea "se împrăştie", cum spun părinţii filocalici, renunţând, din slăbiciunea firii, să lupte pentru deplina lepădare de grija cea lumească. Rugăciunile şi cântările sfinte, glasul Apostolului sau al Evangheliei, cuvântul de învăţătură al preotului şi celelalte rostiri liturgice ajung să răsune în gol, pe lângă noi. Auzim, dar nu mai ascultăm. Intervin, pentru un timp mai lung sau mai scurt, neatenţia, lenevia, somnolenţa, delăsarea, preocuparea mentală faţă de alte subiecte, fapt ce, regretabil, face ca mesajul liturgic sau biblic să ne scape.
Dacă din perspectiva ştiinţelor moderne ale comunicării, fenomenul poartă denumirea de autobruiaj psihologic şi se explică prin capacitatea noastră de a "procesa" mai multă informaţie decât poate să ne comunice interlocutorul nostru şi căutăm, în virtutea acestui apanaj, să-i dăm minţii "de lucru", în plan duhovnicesc, această lipsă de trezvie este cauzată de avalanşa gândurilor străine care tulbură actul rugăciunii. De aceea, în cadrul slujbelor ortodoxe este reiterat cu periodicitate, în duh psiho-pedagogic, îndemnul "Să luăm aminte!".
Conform dicţionarelor explicative, "a lua aminte" înseamnă "a ţine seamă de ceva", "a nu trece cu vederea". De asemenea, "a lua aminte la ceva" echivalează cu "a fi atent la ceva", "a observa cu atenţie ceva". Nicolae Cabasila, marele tâlcuitor grec al spiritualităţii sacramentale, vorbeşte de o înţelepciune liturgică, nimic altceva decât acea stare de spirit prin care "punem iarăşi stăpânire pe gândul nostru, care e necontenit furat de uitare şi ademenit spre deşartele griji". Astfel, participarea (nu doar asistarea) la Sfânta Liturghie presupune o stare de maximă implicare, mai ales emoţională şi duhovnicească. Ea este completată rodnic de alte două atitudini esenţiale pentru creşterea întru Hristos: râvna cunoaşterii în profunzime a învăţăturilor sfinte şi aplicarea lor în viaţa cotidiană.
Aşadar, "Să luăm aminte!". Atenţia sau trezvia liturgică reprezintă un mijloc deosebit de preţios în lucrarea mântuirii.
