Atenția din timpul rugăciunii

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri, Cartea a Zecea, Cap. XI-XIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (2022), vol. 21, pp. 362-364

„Când cântăm [un psalm], ne vine în minte ce s-a petrecut sau se petrece cu noi zilnic, ce ne-a adus fie zelul nostru, fie nepăsarea noastră, ce ne-a dăruit Providența divină sau ce pierderi am avut din înșelăciunea vrăjmașului, cum ne-a sustras uitarea de la anumite îndatoriri, cât rău ne-a făcut șubrezenia noastră omenească sau neștiința, de toate acestea ne amintim în timpul cântării psalmilor. În ei găsim exprimate toate sentimentele pe care, văzându-le ca într-o oglindă, le cunoaștem mai bine pe măsură ce ne-au fost prilejuite, și astfel le simțim ca pe cele văzute și pipăite de noi, iar nu ca pe cele auzite de la cei care ne învață despre ele, ca și cum noi înșine le naștem în adâncul inimii noastre, fiind oarecum sădite în noi, pătrunzându-le sensul nu din citirea textelor, ci din experiența de mai înainte. În felul acesta, mintea noastră va ajunge la acea puritate a rugăciunii, despre care am vorbit în cuvântarea anterioară, pe cât m-a ajutat Domnul. Nu doar că [rugăciunea pură] nu se ocupă cu contemplarea vreunei imagini, ba chiar ea nu se exprimă prin nici un cuvânt, prin nici o înșiruire de vorbe, fiindcă ea țâșnește din mintea noastră înflăcărată de un extaz inefabil al inimii și din ardoarea insațiabilă a duhului. Astfel, aflându-se în afara tuturor simțurilor și materiilor vizibile, mintea noastră se revarsă prin gemete și suspine spre Dumnezeu. Gherman: Socotesc că ne-ai explicat destul de clar și pe înțeles nu numai tradiția acestei discipline spirituale pe care ți-am cerut-o, ci și desăvârșirea însăși. Căci ce poate fi mai desăvârșit și mai înălțător decât să îmbrățișezi într-o meditație atât de cuprinzătoare aducerea aminte de Dumnezeu și, prin folosirea unui singur verset, trecând peste hotarele tuturor celor văzute, să închizi cumva, într-o scurtă enunțare, sentimentele tuturor rugăciunilor? De aceea, te rugăm să ne mai explici încă ceva, și anume cum am putea păstra în chip statornic acest verset pe care ni l-ai dat ca pe o formulă, pentru ca, așa cum suntem eliberați, prin harul lui Dumnezeu, de nimicurile cugetărilor lumești, la fel să le păstrăm fără schimbare pe cele duhovnicești. Ori de câte ori mintea noastră se oprește asupra unei părți dintr-un psalm, pe nesimțite trece de la acea parte, fără să-și dea seama cum, la alt text din Scriptură. Și, când a început să se adâncească în el, înainte de a-l parcurge în întregime, un alt text îi apare în minte, care-i îndepărtează atenția de la cel de mai înainte. (...) Deci ne este trebuincios, îna­inte de toate, să cunoaștem cum putem să îndeplinim în mod desă­vârșit îndatoririle duhov­ni­cești sau cel puțin să ținem mereu prezent în mintea noastră acest verset pe care ni l-ai dat ca formulă, pentru ca toate aceste înțelesuri să nu se mai miște în dezordine, ba apărând, ba dispărând, ci să rămână statornic sub stăpânirea noastră.” 

Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, în Filocalia (2002), vol. 8, pp. 215-218

„1. De voiești să afli adevărul, urmează pilda cântărețului la chitară. Căci acela și-apleacă capul în jos și, ațintindu-și auzul la cântare, mișcă pana cu mâna. Și îndată, coardele lovindu-se între ele, chitara scoate cântarea, iar cân­tărețul saltă de dulceața cântării.

2. Să-ți fie, iubitorule de osteneală și lucrătorule al viei, limpede pilda și să nu te îndoiești. Căci luând aminte, ca un cântăreț la chitară, la adâncul inimii, vei vedea cu ușurință ceea ce cauți, pentru că sufletul răpit de iubire la culme nu se mai poate întoarce la cele dinapoi. Că s-a lipit, zice prorocul David, sufletul meu de urma Ta (Psalmi 62, 8).

3. Înțelege, iubitule, prin chitară inima; prin coarde simțirile, prin pană mintea care mișcă cu pricepere desăvârșită simțirea prin pomenirea lui Dumnezeu. Din această mișcare se ivește în suflet o plăcere negrăită, iar mintea curată face să se arate razele dum­ne­ze­iești.

4. De nu vom închide simțurile trupului, nu va izvorî în noi apa săltătoare pe care a făgăduit-o Domnul samarinencei. Că cerând aceea apa simțită, a aflat înăuntru ei apa săltătoare a vieții (Ioan 4, 14). Pentru că precum pământul are prin fire apa și în același timp aceasta curge din el, la fel și pământul inimii are prin fire această apă săltătoare și izvorâtoare. Ea e ca lumina părintească pe care Adam a pierdut-o prin neascultare.

5. Precum izvorăște apa dintr-un izvor nesecat, așa izvorăște și apa vie și săltătoare din suflet. Aceasta fiind sălășluită și în sufletul lui Ignatie, l-a făcut să zică: Nu este în mine foc iubitor de materie, ci apă lucrătoare și grăitoare.

6. Asemănatu-s-a trezvia fericită și de trei ori lăudată, mai bine zis înțelegătoare a sufletului, cu apa ce saltă și izvorăște din adâncul fără fund al inimii. Și, pe de o parte, apa ce țâșnește din izvor umple izvorul însuși; pe de alta, apa ce saltă de acolo din inimă și care, așa zicând, mișcându-se e pururea mișcată prin Duhul, umple întreg omul dinăuntru de roua dumnezeiască și de Duh, iar pe cel din afară îl face arzător.

7. Mintea, care s-a curățit de cele din afară și și-a supus simțurile în întregime prin virtutea cu fapta, rămâne nemișcată ca și osia cerului, privind spre adâncul inimii, ca spre centru, și stăpânindu-și capul privește acolo, având ca niște sonde razele înțelegerii, care scot de acolo înțelesurile dumnezeiești și supun toate simțurile trupului.

8. Nimeni din cei neintroduși sau care au nevoie de lapte (I Corinteni 3, 2) să nu se atingă de astfel de lucruri oprite, până n-a venit timpul. Pe unii ca aceștia, care au căutat înainte de vreme cele proprii unui anumit timp și s-au sârguit să intre într-un părut liman al nepătimirii cum nu se cuvine, Sfinții Părinți i-au socotit că fac un lucru nebunesc și nimic mai mult. Căci e cu neputință să citească o scrisoare cel ce nu cunoaș­te încă literele.

9. Ceea ce se mișcă, de pe urma nevoinței, de către Duhul dumnezeiesc în suflet face inima senină...”

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)