Bucuriile și durerile vieții

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XLIII, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 616-617

„Sufletul omenesc are nevoie de amândouă aceste leacuri: de asprime și de bunătate. Pentru aceea Dumnezeu conduce lumea așa; uneori o ceartă, alteori o cruță și nu lasă să fie singure pe pământ nici numai cele bune, nici numai cele rele. După cum uneori e noapte, alteori e zi; uneori e vară, alteori e iarnă, tot așa și în viața omenească uneori e durere, alteori e bucurie; uneori e boală, alteori e sănătate. Să nu ne minunăm, dar, când suntem bolnavi, pentru că ar trebui să ne minunăm și când suntem sănătoși; să nu ne tulburăm când suferim, pentru că ar trebui să ne tulburăm și când ne bucurăm. Toate, și unele, și altele, se întâmplă în chip firesc și obișnuit. Pentru ce te minunezi că ți se întâmplă ție acestea? Poți vedea că și sfinții au avut și dureri, și bucurii. Și ca să afli aceasta, voi aduce în fața voastră pe sfântul despre care cred că a avut viața cea mai plină de bucurii, pe sfântul despre care crezi că a fost lipsit de griji. Vreți să cercetăm viața lui Avraam? Ce poruncă a primit el îndată? Ieși din pământul tău și din rudenia ta! Ai văzut ce poruncă dureroasă a primit? Dar iată urmează o altă poruncă plină de bucurie: Și vino în pământul pe care ți-l voi arăta și te voi face pe tine neam mare (Facerea 12, 1-2). – Ce vrei să spui, m-ar putea întreba cineva, au încetat durerile și necazurile lui după ce a ajuns în pământul dat lui, după ce a intrat în port? – Nicidecum! Vin iarăși peste el alte necazuri și mai cumplite decât cele de mai înainte: foametea, strămutarea în altă țară, răpirea soției lui; dar după aceste necazuri urmează alte bucurii: pedepsirea lui Faraon, liberarea soției sale, cinstea, daruri bogate, întoarcerea în patrie. Întreaga lui viață a fost un lanț împletit din bucurii și din dureri.” 

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, Convorbire cu părintele Teodor, Cap. VI, 1-4, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 401-402

„Uneori dumnezeiasca Scriptură obișnuiește să folosească în chip abuziv cuvântul «rele» în loc de «nenorociri», nu pentru că prin natura lor ar fi rele, ci pentru că așa sunt simțite de cei cărora le sunt trimise în folosul lor. Când ra­țiu­nea dumnezeiască vorbește cu oamenii, în chip necesar li se adresează cu cuvinte și simțiri ome­nești. Operația prin tăiere sau ardere este socotită ca un rău de către cei ce o suportă. (...) Însuși Domnul spune: «Iată, voi aduce asupra lor cele rele», adică dureri și pustiiri pentru ca, «certați în chip mântuitor cei ce M-au disprețuit în momentele lor fericite, să fie siliți să se întoarcă în grabă la Mine». De aceea nu le putem numi pe acestea cu totul rele. Căci multora le aduc bine și le sunt pricini de bucurie veșnică. De asemenea, ca să ne întoarcem la întrebarea pusă mai ­înainte, toate relele pe care ni le fac dușmanii, sau oricare alții, nu trebuie socotite rele, ci mijlocii. Până la urmă ele nu sunt cum le socotește cel ce le-a pricinuit cu sufletul lui plin de mânie, ci cum le simte cel ce le suportă. Astfel, când unui bărbat i-a fost adusă moartea, nu trebuie să credem că i-a fost adus un rău, ci ceva de mijloc. Ceea ce este rău pentru un păcătos este pentru cel drept un liman și scăpare de rele. Căci «moartea este un liman pentru bărbatul care nu știe încotro să meargă». De aceea bărbatul cel drept nu ­suferă din aceasta vreo pagubă, ­fiindcă nu pătimește nimic nou, ci ceea ce trebuia să-i vină prin firea lucrurilor. Ticăloșia dușmanului îi aduce ca răsplată viața veșnică și datoria morții omenești, pe care trebuie s-o plătească potrivit legii care nu cruță pe nimeni, o achită primind în schimb pentru pătimirea sa roada măreață și prețul unei mari recompense.

(Pr. Narcis Stupcanu)