Cum vom învia?

Teofil al Antiohiei, Trei cărți către Autolic, Cartea Întâi, XIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1980), vol. 2, p. 385

„Gândește-te, dacă vrei, la sfâr­și­tul anotimpurilor, zilelor și nopților; că și ele mor și înviază. Nu este oare o reînviere a semințelor și fructelor, și aceasta spre folosul oamenilor? De pildă, bobul de grâu sau de alte se­mințe, când e aruncat în pământ, mai întâi moare și se descompune, apoi înviază și ajunge spic”. (Ioan 12, 24)

Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, Dialogul cu iudeul Tryfon, Partea Întâi, LXIX, în Părinți și Scriitori Bisericești (1980), vol. 2, p. 230

„Chiar dacă s-ar găsi cineva în vreo infirmitate a trupului şi va păzi învățăturile lăsate de El, îl va învia pe acesta întreg, la cea de a doua venire, făcându-l totodată nemuritor, nestricăcios şi fără de durere.”

Minucius Felix, Dialogul Octavius, XXXIV, 9-12, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 3, pp. 388-389

„Cine poate (...) spune că, dacă Dumnezeu a putut să-l facă de prima oară pe om, n-ar putea să-l facă din nou? Omul s-a născut din nimic și după moarte devine nimic? După cum s-a putut crea din nimic va putea fi refăcut din nimic. Nu este, cu alte cuvinte, mai greu să începi ceea ce nu este, decât să repeți ceea ce a fost? Tu crezi că dacă un lucru scapă vederii noastre slabe, e pierdut și pentru Dumnezeu? Corpul, chiar dacă s-ar usca și s-ar preface în praf, dacă s-ar descompune în apă, dacă ar deveni cenușă numai pentru noi, se pierde, nu mai există, dar pentru Dumnezeu se păstrează, căci Lui îi este dată paza elementelor. Noi nu ne temem, cum spuneți voi, să nu suferim vreo stricăciune la înmormântare, ci ne folosim de un obicei vechi și bun, acela al îngropării. Întreaga natură, spre mângâierea noastră, arată învierea viitoare. Soarele apune și răsare. Stele dispar și reapar. Florile se usucă, dar renasc. Arborii, chiar cei bătrâni, înfrunzesc din nou. Semințele, dacă nu sunt stricate, dau rod. Așa e și cu corpul nostru în lumea aceasta, ca și cu arborii, care iarna își ascund verdeața sub o aparentă uscăciune. De ce s-ar grăbi să rodească iarăși și să înfrunzească în toiul iernii? Așa trebuie să așteptăm și noi primăvara corpului. Știi că aceia care-și cunosc sufletul apăsat de greșeli și-ar dori, mai degrabă decât ar crede, să nu mai fie nimic după moarte, căci ei vor mai bine să moară de tot, decât să renască pentru chinuri.” 

Sfântul Grigorie de Nyssa, Dialogul despre suflet și înviere, Preliminarii, în Părinți și Scriitori Bisericești (1998), vol. 30, pp. 386; 398; 402-403

„Dacă ai legături de rudenie cu mortul și te doare despărțirea de cel pe care-l iubești, nici atunci să nu-ți pierzi nădejdea; căci acest înveliș material, acum descompus prin moarte, îți va apărea din nou țesut din aceleași elemente, nu cu această alcătuire grea și grosolană, ci țesut din nou, subtil și eteric, așa încât obiectul iubirii tale va fi tot lângă tine, dar refăcut mai frumos și mai vrednic de a fi iubit de tine.

(...) Căci Domnul nu zice numai cu cuvântul că vor învia morții, ci săvârșește într-adevăr și unele învieri, începându-Și minunea de la cele apropiate față de noi și făcând-o astfel ușor de crezut. Mai întâi El își arată puterea dătătoare de viață, lucrând împotriva bolilor mortale alungând suferințele prin porunca și prin cuvântul Său. Apoi înviază o fetiță moartă de curând (Marcu 5, 23-43), pe urmă ridică din moarte un tânăr care era dus la groapă și îl redă mamei lui (Luca 7, 11, 17). A dat viață celui ce zăcea, printr-o poruncă făcută cu glas tare. Apoi înviază din morți partea omenească a persoanei Sale care fusese străpunsă de cuie și de suliță și purta ca mărturie a învierii semnele cuielor și rana făcută de suliță.

(...) Așadar ca să cuprindem într-o definiție această noțiune și s-o rezumăm, vom zice că sub înviere înțelegem restaurarea sau reîntoarcerea firii noastre la starea ei de la început, și anume în acea primă viață, al cărei ziditor a fost Însuși Dumnezeu și în care firește n-a existat nici bătrânețe, nici pruncie, nici suferință, de pe urma feluritelor boli, nici oricare alta din mizeriile trupului, poate pentru că n-a fost cu putință pentru ca Dumnezeu să fi creat vreun lucru rău de acest fel. Ci dimpotrivă, înainte de a fi ajuns să încline spre rău, firea omenească așa cum a fost ea plăsmuită de Creator era aproape dumnezeiască. Toate aceste nenorociri au dat peste noi odată cu începerea răutății.

Așadar, nu va trebui deloc să aibă consecințele răutății viața lipsită de răutate.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)