Lupta cu ispitele

Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii, Omilia 7 (57), în Părinți și Scriitori Bisericești (2014), vol. 12, pp. 143-145

„Duhul suflă unde voiește (Ioan 3, 8). Suflă înlăuntrul acelor suflete strălucitoare, luminoase și dumne­zeiești care doresc să-I slujească cu toată osârdia. Dacă acestea se supun [Sfântului] Duh Celui închinat, El le dă mai întâi frică de Dumnezeu și căldură. Atunci când pătrunde în suflet, El le face să urască pe toată lumea și toate cele vătămătoare dintr-însa care stârnesc poftele: fie aur, sau argint, sau vreo podoabă a trupului înșelătoare; fie tată, sau mamă, sau femeie, sau fii. De asemenea, face ca lucrarea cea pentru Dumnezeu să-i fie omului mai dulce decât mierea și fagurele. El îndulcește orice osteneală îndurată pentru Dumnezeu: fie postire, fie priveghere, fie tăcere, fie slujire, fie milostenie. Iar după ce îl învață toate acestea, îl lasă să fie ispitit. Acum toate acelea care îi erau dulci i se fac omului grele și anevoioase. De aceea, mulți, fiind neîncercați, atunci când sunt ispitiți, sunt copleșiți de această povară și devin trupești. Aceștia sunt cei despre care spune Pavel: După ce ați început în duh, sfârșiți acum în trup? Ați pătimit atâtea în zadar? (Galateni 3, 3). Spune în zadar pentru că cel care a îndurat osteneli pentru Dumnezeu și apoi le-a părăsit cu totul și nu s-a mai întors la ele nu numai că s-a lipsit de plata pentru osteneli, dar se face și vinovat de osândă grea, pentru că a fost nepăsător și nu a cerut putere de sus. Dar, dacă omul se împotrivește Satanei de la prima ispitire și îl biruiește, atunci Dumnezeu îi dă căldură statornică, liniștită și netulburată. Căci căldura de la început era însoțită de tulburare, era îndoielnică și nestatornică, pe când cea de a doua este mai bună, fiindcă din ea se naște vederea [duhovnicească] și este răbdătoare, netulburată, credincioasă și neîndoielnică. Ca o corabie ajunsă la un liman liniștit, ancorată din amândouă părțile, așa este a doua căldură, care aduce odihnă deplină. Așadar, iubiții mei fii, să agonisiți acum cea de-a doua căldură, ca să vă ușurați de orice greutate, pentru că această căldură după [voia lui] Dumnezeu retează toată patima și înlătură toată povara. Apoi face să se sălășluiască în om dumnezeirea, încât acesta devine templu al lui Dumnezeu, după cum s-a scris: Voi locui în ei și voi umbla (II Corinteni 6, 16). Așadar, dacă vreți să se întoarcă la voi căldura care v-a părăsit, iată ce lucrare se cere: să încheie omul legământ între el și Dumnezeu și să spună înaintea Lui: Iartă-mi cele ce am făcut cu nepăsare și nu-Ți voi mai fi neascultător! Să se păzească de acum înainte de toată delăsarea și să nu îngăduie nicidecum odihnă trupului sau sufletului, ci să-și tindă gândurile către Dumnezeu ziua și noaptea, să plângă în tot ceasul dinaintea Lui și să-și mustre sufletul, zicând cu întristare: Cum de ai petrecut în nepăsare până astăzi, stând ca un pământ părăginit atâtea zile? Și ca să-și amintească de osândă și de Împărăția cea veșnică.” 

Origen, Din omiliile Evangheliei de la Luca, Omilia a XXVI-a, IV, în Părinți și Scriitori Bise­ri­cești, vol. 7, p. 118

„Ispitele descoperă din marea grămadă a credincioșilor că unii sunt pleavă, iar alții grâu. Căci, câtă vreme sufletul vostru este lăsat să fie stăpânit de vreo ispită, nu ispita este cea care se schimbă în grâu, ci pentru că voi erați din pleavă, adică ușuratici și fără credință, ispita este cea care a descoperit firea voastră cea ascunsă. Dimpotrivă, când înfrun­tați curajos ispita, nu ea este cea care vă face evlavioși și răbdători, ci ea va fi cea care descoperă în ziua cea mare virtuțile răbdării și ale puterii, care de fapt existau în voi, dar într-un mod ascuns.”

Origen, Despre rugăciune, XXIX, 9, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 7, p. 275

„Toată viața omului pe pământ este un lanț de ispitiri. De aceea se și cade să ne rugăm să nu cădem în ispită. Aceasta, desigur, nu în înțelesul ca să nu fim puși la încercări ori la ispitiri - lucru care este cu neputință, atâta vreme cât suntem pe pământ - ci ca să nu ne lăsăm biruiți când suntem ispitiți. După părerea mea cel care cedează ispitei e biruit, pentru că se lasă prins în lațul ei.”

Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, V, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 16, p. 192

„Acela (diavolul — n.n.) arunca în el (Sfântul Antonie cel Mare) gânduri spurcate, iar acesta le îndepărta prin rugăciuni. Acela încerca să trezească în trup furnicări, acesta rușinându-se ridica în fața trupului zidurile credinței, ale rugăciunilor și posturilor. Diavolul stăruia, ticălosul, și noaptea lua chipul femeii și o imita în tot felul, numai ca să-l înșele pe Antonie. Iar acesta gândind la Hristos și la curăția insuflată de El și, cugetând la sufletul nematerial, stingea jarul aceluia. Vrăjmașul făcea să apară iarăși în el dulceața plăcerii, iar el se mânia și se supăra gândindu-se la amenințarea focului și la mușcătura viermelui. Și opunându-i-le acestea, trecea nevătămat peste acelea. Și toate acestea se făceau spre rușinarea vrăjmașului. Și așa cel ce a socotit să se facă asemenea lui Dumnezeu era făcut de râs de către un tânăr. Și cel ce se lăuda cu puterea sa împotriva trupului și sângelui era surpat de un om purtător de trup. Căci îi era împreună-lucrător Domnul, Care a purtat trup pentru noi și a dat trupului biruința împotriva diavolului, încât fiecare din cei ce luptă cu adevărat poate zice: Nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine (I Corinteni 15, 10).”

Sfântul Ciprian, Despre gelozie și invidie, XVI, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3, p. 503

„Să avem în mâini Cărțile sfinte iar în inimi gândurile Domnului, rugăciunea noastră să nu înceteze niciodată, să perseverăm în lucrurile mântuitoare, să fim ocupați întotdeauna cu activități spirituale, pentru ca ori de câte ori va veni dușmanul, ori de câte ori va încerca să intre în inima noastră, s-o găsească închisă și înarmată împotriva lui.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)