„Nu știm nici să ne rugăm cum trebuie”

O persoană se reculege, întinde smerită un pomelnic și cere să fie citit pe o perioadă mai lungă de timp, dar, cu toate că te aștepți ca în in­teriorul acestuia să fie numele celor apropiați înso­țite de una-două cereri spe­ciale de însănătoșire sau înțelepțire înainte de un examen sem­nificativ, găsești referiri la „dușmani”, „bleste­me”, „răsplătiri drepte”. Când se transformă de fapt o rugăciune în ceva cu totul nepotrivit? Sfântul Vasile cel Mare ne oferă răspunsurile duhovnicești potrivite.

Marele ierarh capadocian ne învață: „Nu trebuie să spunem multe când ne rugăm sau să cerem lucruri stricăcioase și nedemne de Dumnezeu” (Sf. Vasile cel Mare, „Regulile morale”, LVI, 3, în: Scrieri morale și ascetice, PSB 5, 2013, p. 142). Aceste cuvinte ale Sfântului Vasile cel Mare contrazic ideea că orice rugăciune este bine-primită de Dumnezeu. Există rugăciuni care sunt nepotrivite și nu este greu să le enumerăm: cele de răzbunare a unei nedreptăți, cele amestecate cu pomenirea răului, rugăciunile în care cerem tot felul de lucruri care ne deservesc patimile (de exemplu: avere multă) sau ne rugăm să putem împlini unele acte păcătoase (în lucrarea Pelerinul rus se regăsește exemplul unui soldat care fura adesea și se ruga înainte să o facă pentru a-i reuși!). Aceste „rugăciuni”, chiar dacă ajung să se împlinească într-o formă sau alta, aduc grele pedepse asupra celui care le rostește.

Putem cere orice la rugăciune?

Sfântul Vasile cel Mare spune: „De vreme ce Domnul nostru Iisus Hristos a zis în rugăciune: «Dacă este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta» (Matei 26, 39), apoi adăugând: «Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă» (Luca 22, 42), trebuie mai întâi să știm că nu ni se îngăduie să cerem orice voim, fiindcă nu știm întotdeauna ce ne este de folos să cerem. «Căci nu știm nici să ne rugăm cum trebuie» (Romani 8, 26). Astfel încât trebuie să facem cererile cu multă grijă, după voința lui Dumnezeu, iar dacă nu vor fi auzite, trebuie să știm că este nevoie fie de răbdare, fie de stăruință, după pilda Domnului, prin care am fost învățați că trebuie totdeauna să ne rugăm și să nu ne supărăm; și, în alt loc, s-a spus de către El: «Pentru stăruința lui, sculându-se, îi va da cât îi trebuie» (Luca 11, 8); [și încă este nevoie] de îndreptare și de sârguință, potrivit cu ceea ce s-a zis de către Dumnezeu prin profet, pentru fiecare: «Când ridicați mâinile voastre către Mine, Eu Îmi voi întoarce ochii de la voi, și când înmulțiți rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălați-vă, curățiți-vă» (Isaia 1, 15-16)” (Sf. Vasile cel Mare, „Regulile mici”, CCLXI, în: Scrieri morale și ascetice, pp. 442-443). Așadar, trebuie să știm de la bun început că singura cerere cu adevărat vrednică de Dumnezeu este aceea de a ne face să devenim împlinitori ai voii Lui. Cine se supune voii lui Dumnezeu în tot ceea ce face și doar aceasta așteaptă de la El va fi cu adevărat mulțumit și fericit în toate, chiar dacă va trece prin necazuri cumplite. Cine era mai chinuit decât deținuții din temnițele comuniste? Și, totuși, mulți au mărturisit după eliberare purtarea de grijă a lui Dumnezeu din viața lor petrecută acolo și nenumăratele daruri duhovnicești pe care le-au primit pentru că s-au încredințat din toată inima lor proniei divine. De asemenea, rugăciunea are nevoie de stăruință și de îndreptare sufletească. Nu trebuie să renunțăm imediat dacă nu am primit ceea ce am cerut, la fel cum nu trebuie să credem că, și dacă suntem în stare de cădere sufletească, tot vom fi ascultați fără nici un fel de problemă și că ni se vor împlini toate cererile, deși nu ne-am căit deloc de răul făcut.

De ce nu sunt împlinite cererile noastre cele bune?

Sfântul Vasile cel Mare răspunde foarte exact la această întrebare: „Dar se întâmplă și ca pentru nevrednicia celui care cere să nu se împlinească cererea, cum s-a întâmplat și cu David, care se ruga pentru a zidi casă lui Dumnezeu și a fost împiedicat. Căci el nu s-a făcut străin de a bine-plăcea lui Dumnezeu, dar nu a fost socotit vrednic și de lucrul acela. Dar și Ieremia pare să nu fi fost ascultat, din pricina răutății celor pentru care se ruga. Adeseori, ne trece timpul când trebuia să facem cererea din pricina lenevirii, iar apoi ne aflăm cerând ceva neprielnic și în zadar. Iar cu privire la spusa: «De trei ori am rugat pe Domnul, ca să depărteze de la mine» (2 Corinteni 12, 8), trebuie să se știe că, în privința necazurilor, a celor din afară și a durerilor trupești, multe și diferite sunt pricinile lui Dumnezeu, fie că le aduce asupra noastră, fie că le îngăduie pentru o iconomie mai bună decât eliberarea din acestea. Așadar, dacă cineva ar putea cunoaște că trebuie ca prin rugăciune și cerere să scape din necaz, rugându-se, este ascultat, asemenea celor doi orbi din Evanghelie (cf. Matei 9, 27), cei zece leproși (cf. Luca 17, 12) și mulți alții. Dar dacă cineva n-ar cunoaște pricina pentru care a căzut în vreo ispită - fiindcă adeseori trebuie ca și prin răbdare să fie înțeles scopul celor venite asupra sa - și, trebuind să rabde până la sfârșit, s-ar strădui să îndure suferința, nu este ascultat, fiindcă nu este în acord cu scopul iubirii de oameni a lui Dumnezeu” (Sf. Vasile cel Mare, „Regulile mici”, CCLXI, în: Scrieri morale și ascetice, pp. 442-443). Uneori, lipsa de vrednicie a celui care cere sau nepregătirea sa pentru primirea darului cerut Îl determină pe Bunul Dumnezeu să nu-i împlinească cererile. De exemplu, cineva cere să fie izbăvit de patima mâniei, dar nu dorește să se smerească, ci face această cerere pentru că dorește ca toți ceilalți să se supună lui în orice situație. Așadar, este nevrednic de acest dar pentru că îl cere într-un mod în care se pune pe sine deasupra celorlalți. Alteori, un credincios cere să primească smerenie desăvârșită, dar, de vreme ce nu luptă deloc împotriva patimii mândriei și nu se folosește de prilejurile primite pentru a spori în virtutea menționată, nu poate primi darul cerut din cauza nepregătirii sale. Câteodată ne rugăm și pentru cei din jur și cererea noastră nu este primită, de regulă pentru că persoana în cauză se află în continuare departe de Dumnezeu prin faptele și gândurile sale. Cea mai greu de explicat situație în care cererea nu este primită este cea a bolnavilor, mai ales a celor care suferă de afecțiuni cronice sau maladii incurabile. Adesea, aceștia se roagă intens, iar cererile lor par să rămână fără răspuns. Însă, dacă Dumnezeu ne-a trimis o suferință, înseamnă că am primit un prilej de pocăință și de rugăciune mai intensă decât înainte. Nu toate suferințele din viață aduc cu sine exclusiv durere, neputință și limitare. Unele clădesc asemănarea cu suferința Fiului lui Dumnezeu pe Cruce și apoi rodesc învierea spirituală a sufletului nostru.