Să călcăm pe treptele care ne duc spre cer!

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, omilia a V-a, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 17, p. 126

„Dumnezeu ridică la înălțime gândurile noastre și nu le lasă aruncate la pământ și vrednice de a fi călcate în picioare. Apoi, ca prin niște cârcei, prin legăturile dragostei ne ține strâns uniți de semenii noștri; și, rezemați pe ei, să tindem mereu spre înălțime; și asemenea viței de vie agățătoare să ne urcăm spre culmile celor mai înalte virtuți. Dumnezeu cere apoi de la noi să primim a fi săpați (precum sunt săpați pomii pentru a aduce roade); iar sufletul este săpat atunci când leapădă grijile lumești, care sunt poveri pe inimile noastre. Deci, cel care leapădă dragostea trupească și dragostea de bani sau socotește vrednică de disprețuit admirația pentru această ticăloasă slavă deșartă, acela, ca și cum și-ar fi scăpat sufletul, ca și cum ar fi răsuflat, descarcă de pe el povara deșartă a gândului pământesc. Și, după cum spune proverbul, nu trebuie nici să te grozăvești, să faci adică totul de ochii lumii, nici să cauți lauda celor din afară, ci să fii cu rod, strângând pentru bunul Lucrător (Ioan, 15, 1) arătarea faptelor tale (Matei, 6, 4; 6, 18). Să fii ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu (Psalmi 51, 7). Să nu-ți pierzi niciodată nădejdea, ci să ai totdeauna, prin credință înfloritoare, mântuirea.”

Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre viața lui Moise sau despre desăvârșirea prin virtute, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 29, pp. 90-91

„Așa precum corpurile ce tind în jos, dacă pornesc la vale, chiar dacă nimeni nu le împinge după prima mișcare, se avântă prin ele însele într-o mișcare și mai repezită în jos, atâta vreme cât rămân cu chipul înclinat și supus acestei porniri, neaflându-se nimic care prin împotrivire să oprească pornirea lor, tot așa, dar dimpotrivă, sufletul eliberat de împătimirea sa pământească se avântă ușor și repede în mișcarea către cele de sus, ridicându-se de la cele de jos, spre înălțime. Și nefiind nimic care să-i oprească de sus pornirea (pentru că firea binelui este atrăgătoare pentru cele ce privesc spre el), sufletul se ridică mereu mai sus de la sine, întinzându-se împreună cu dorința după cele cerești spre cele dinainte, cum zice Apostolul (Filipeni 3, 14), continuând zborul spre ceea ce e mai sus. Căci, dorind ca prin cele ajunse să nu piardă înălțimea văzută mai sus, e purtat neîncetat de pornirea spre cele de sus, reînnoind mereu prin cele dobândite tăria zborului. Fiindcă lucrarea prin virtute îți hrănește puterea prin osteneală, neslăbindu-și tăria prin lucrare, ci sporind-o.”

Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieții) și despre nevoința cea adevărată, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 29, pp. 473-474

„Se cuvine deci ca fiecare dintre voi să așeze ca pe o temelie tare și statornică frica și dragostea în sufletul său și să o hrănească cu fapte bune și cu rugăciune neîncetată. Căci nu se sădește în noi în chip simplu și de la sine dragostea de Dumnezeu, ci prin multe și mari griji și prin împreună-lucrarea lui Hristos. (…) Iar aflând frica de Domnul și cunoștința de Dumnezeu și înțelegându-le pe acestea, vei dobândi ușor și ceea ce urmează, adică iubirea aproapelui. Căci odată dobândit cu osteneală primul lucru, și cel mai mare, cel de al doilea, mai mic și mai fără osteneală, va urma celui dintâi. Dar nefiind de față acela, nici cel de al doilea nu va urma în chip curat. Pentru că cel ce nu iubește pe Dumnezeu din toată inima și din tot cugetul, cum se va îngriji în chip sănătos și fără viclenie de iubirea de frați?”