Un păstor de suflete

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 526-527

„Preacuviosul arhimandrit (Visarion Ionescu) a fost un venerabil stareț al Mănăstirii Cernica din secolul XX. Era originar din Târgo­viște. La vârsta de 13 ani (1860) intră în obștea Mănăstirii Cernica, învrednicindu-se de binecuvântarea și sfaturile Sfântului Ierarh Calinic. Luând asupra sa jugul lui Hristos și sporind mult în ascultare, în blândețe și smerenie, s-a învrednicit din tinerețe de harul preoției. Apoi a ajuns duhovnic ales în obștea Cernicăi, crescând duhov­ni­cește numeroși frați de mănăstire și mireni din împrejurimi.

În anul 1872 ieromonahul Visarion este numit iconom al mănăstirii, ascultare pe care o duce cu o rară pricepere, cu blândețe și dreptate timp de 25 de ani. În acest timp a înnoit mai multe corpuri de chilii, a făcut drumuri de acces și a pus bună rânduială în averea mănăstirii.

În vara anului 1896 ieromonahul Visarion Ionescu este ales de sobor stareț al Mănăstirii Cernica. Timp de încă 25 de ani a povățuit cuviosul și blândul stareț Visarion obștea Cernicăi, care număra peste 100 de călugări. Prima sa grijă a fost să împodobească biserica cu slujbe alese, cu preoți și cântăreți din cei mai buni. Tot soborul era dator să ia parte la slujbele bisericii, afară doar de cei bolnavi și din ascultări. Spovedania se făcea pentru frați săptămânal, iar Sfânta Împărtășanie, o dată pe lună. La ascultările de obște, arhimandritul Visarion mergea în fruntea tuturor făcându-se fiecăruia pildă de rugăciune, de smerenie și de bucurie duhovnicească. Pentru înțelepciunea și blândețea lui, starețul Visarion era iubit și respectat de toți, atât de călugări, cât și de mireni, căci el căuta folosul sufletesc al celorlalți și abia la urmă se îngrijea de sine.

Așa s-a nevoit cuviosul arhimandrit Visarion Ionescu peste 60 de ani în Sfânta Mănăstire Cernica, arzând ca o făclie curată în văzul tuturor și jertfindu-se pentru slava lui Hristos și mântuirea fiilor săi duhovnicești. Apoi, simțindu-și aproape obștescul sfârșit, a cerut iertare de la toți și a adormit cu pace, lăsând în urmă o obște aleasă cu peste 120 de părinți și frați.”

(Cuvinte ale sfinţilor români, Pr. Narcis Stupcanu)