Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica „Arta Bisericii este pascală, nu clasică”

„Arta Bisericii este pascală, nu clasică”

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica
Un articol de: Ziarul Lumina - 05 Iul, 2015

„Care este datoria, misiunea artei?”, se întreabă părintele Marko Rupnik, directorul Centro Aletti din Roma. Aceasta nu este o întrebare stupidă pusă astăzi, când arta nu mai este legată de frumuseţe, când arta nu vrea să lucreze cu frumuseţea şi nu vrea să facă referinţă la ea. Arta autentică nu poate să tindă spre un alt scop decât spre cel eshatologic, al lucrurilor în stare definitivă. Iar pe acestea le observăm numai în Liturghie.

Un gânditor care-mi este mie foarte drag şi căruia-i datorez foarte mult, ca să nu spun, după Evanghelie, totul, Vladimir Soloviov, a răspuns foarte bine la aceste întrebări. Sensul artei este să arate lucrurile, persoanele, evenimentele în starea lor definitivă, atunci când nu vor mai fi supuse corupţiei, morţii, uitării. Aceasta este starea definitivă, când lucrurile mustesc de viaţa care nu apune. Iar creştinii au înţeles acest lucru foarte repede, devreme, deja din primele secole.

Biserica creştină şi arta clasică

Creştinismul se naşte în bazinul mediteraneean, unde din punct de vedere cultural atotstăpânitoare era Grecia. Şi totuşi, deşi cea mai profundă in­culturare creştinismul a tră­it-o în Grecia până astăzi, arta clasică greacă nu a atins măcar uşor Biserica. Biserica a evi­tat-o. Şi există un motiv foarte serios pentru aceasta. Creştinii au înţeles imediat că arta autentică nu poate să tindă spre un alt scop decât spre cel eshatologic, al lucrurilor în stare definitivă. Pentru că dacă nu se întâmplă aşa, la ce ne foloseşte, dacă astăzi ea există, iar mâine trece? Creştinii au fost interesaţi de lucrurile definitive. Dar cum pot eu, creştin fiind, să ajung la ele, cum pot să le văd? Cum pot în acelaşi timp să mă feresc de idealism? Lucrurile sunt posibile într-un singur loc, în Liturghie.
De aceea, această căsătorie între artă şi Liturghie este foar­te rapidă, pentru că în Liturghie lucrurile, persoanele şi Biserica în totalitatea ei se văd în acea stare definitivă, ultimă. În fiecare Euharistie noi ajungem şi trăim Apocalipsa. Aşa spune şi Alexander Schmemann, „Euharistia este intrarea în Împărăţie”. Noi intrăm în Împărăţie, spune el, şi după Euharistie, cu Împărăţia în privire, în ochi, ne întoarcem în lume. Dar ochii noştri sunt plini de Împărăţie. Vorbim despre Euharistie, memorial al Paştelui? Care, cea din Palestina? Da. Dar aceasta reprezintă doar 5% din Liturghie, 95% aparţin eshatonului, intrării în Împărăţie. De aceea ne aducem aminte şi de a doua venire a Domnului, care încă nu s-a petrecut. Atunci, privind lucrurile euharistic, creştinii au înţeles repede că nu are sens să pictezi pâinea pur şi simplu, ci că ea trebuie să trimită la trupul lui Hristos. Sensul grâului nu este pâinea, ci Hristos. În Eu­haristie, noi nu mâncăm doar pâinea, ci adevărata hrană care-mi hrăneşte în acelaşi timp şi trupul, şi unirea cu Dumnezeu Tatăl. Iar aceasta este Hristos. Arta creştinilor, chiar de la catacombe, când intră în ambientul liturgic, este foarte profundă. Pe Sfânta Masă a Altarului se săvârşeşte împlinirea creaţiei, aici se realizează comuniunea mea cea mai strânsă cu Dumnezeu. Păcatul a distrus legătura noastră cu El. Mântuirea este cea care ne recuperează. Acum, ceea ce se întâmplă pe Altar este adevărata împlinire a creaţiei şi a mea ca om. Acest trup al lui Hristos nu este doar cel al lui Iisus, ci el adăposteşte acele multe locaşuri de care vorbeşte Evanghelistul Ioan, adică Biserica, Trupul lui Hristos, capul Bisericii.
Dar această împlinire a creaţiei nu se termină pe Sfânta Masă a Altarului. Nu, deoarece Biserica înseamnă comunitate de oameni. Şi de la Altar coborâm în Biserică, în comunitate. Iar lucrurile nu se sfârşesc nici măcar aici, între zidurile Bisericii, fiindcă comunitatea merge în lume. În această trecere, întrepătrundere, intră arta.

Ecclesia docet

Zidurile Bisericii, pereţii, înregistrează, absorb ceea ce se întâmplă în interiorul lor. Totul se imprimă cumva pe pereţi. Cine este protagonistul Euharistiei? Hristos Domnul. De ace­ea, în absida Altarului este Hris­tos. E a­devărat că atunci când Hristos se ridică în absidă, acolo rămân Hristos-Arhiereul cu ierarhia, sfinţii care au scris rugăciunile Liturghiei şi marii teologi ai Bisericii, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teo­logul, Grigorie cel Mare şi ceilalţi. Aceşti sfinţi nu privesc la Hristos, ci toţi privesc Altarul, pentru că noi sun­tem concelebranţi cu ei ai uni­cei Euharistii şi slujitori ai unei singure preoţii, care este aceea a lui Hristos. De aceea nu este de imaginat ca într-o biserică serioasă, adevărată, până astăzi, în absidă să pictez ce-mi trece prin cap. Absida Altarului este pântecele lui Dumnezeu Ta­tăl de la care vine totul şi la care se întoarce totul. E vorba aici de axa verticală a istoriei mântuirii.
Absidele, pereţii sunt voalul, pânza pe care Biserica îşi pictează autoportretul. Sinodul al II-lea de la Niceea spune că dacă cineva intră în Biserică şi în acel moment nu se slujeşte Liturghia, poate totuşi, privind pictura Bisericii, să participe la Liturghie. Atunci putem intra în comuniune cu toţi şi amvonul, Altarul, icoanele toate îmi vorbesc despre ceea ce Biserica face dintotdeauna. Acum eu sunt văzut, sunt primit şi învăţ. Ecclesia docet. Sunt încurajat şi mângâiat pentru că cineva care este zugrăvit pe pereţi mă consolează. De aceea este foarte important. Pereţii devin autoportretul Bisericii. Artistul antic ştia foarte bine că ceea ce este perfecţiunea în artă este perfecţiunea în Liturghie şi în viaţă. Şi ce este perfecţiunea în Liturghie? O piatră, un giulgiu, pâine, vin şi apoi epicleza, rugăciunea care coboară Duhul peste ele. Noi facem ceea ce putem şi, apoi, coboară Dumnezeu. Ce putem să facem mai mult? Doar să ne deschidem pentru a primi. De aceea perfecţiunea liturgică este una divino-umană, este umanitatea îndumnezeită a lui Hristos. Poţi să comanzi realizarea unui altar celui mai mare arhitect şi mai poţi pune încă unul, deasupra lui, dar prin asta nu ai adăugat nimic Euharistiei. Dimpotrivă, doar ai stricat. Pentru că un altar, cu cât este mai simplu, cu atât este mai liturgic. Şi dacă aceasta este perfecţiunea liturgică, tot aceasta este perfecţiunea vieţii. Cine o mărturiseşte? Cea numită The­otokos, Maria, Maica Bisericii. O vedem zugrăvită şi pe ea în absida Altarului. O persoană total deschisă lui Dumnezeu, plină de har. Noi toţi suntem păcătoşi. Ce putem face? Doar să-L invocăm pe Domnul care vine şi lucrează în noi prin milostivirea Lui. Pornind de la a­ceste elemente, creştinii au reu­şit perfecţiunea în artă. Noi suntem fragili, dar ne putem deschide lui Dumnezeu şi astfel căpătăm putere. În toate dimensiunile vieţii este valabilă ace­eaşi desăvârşire, divino-u­ma­nă, care presupune deschiderea şi primirea lui Dumnezeu. Acum înţelegem de ce creştinismul nu ia în considerare perfecţiunea ideală, clasică, formală, antică, pentru că nu merge împreună cu Liturghia, cu viaţa.

Când frumosul este despărţit de bine, apar monstruozităţile

Creştinismul a preferat să numească mesajul lui Dumnezeu vestea cea bună, cuvântul bun. Nu cuvântul frumos în forma lui clasică. Soloviov spunea că frumuseţea este trupul adevărului şi al binelui. Dacă binele nu se realizează ca frumos, este un fanatism moralist, iar dacă adevărul nu se comunică ca frumuseţe, el devine un dragon ideologic care distruge totul. Epoca noastră vorbeşte despre zeci de milioane de crime făcute în numele ideilor umaniste. Avem aici contrazicerea supremă. Oamenii şi-au făcut un ideal despre frumos, izolat, paralel cu binele. Acest dualism frumos-bine este mărturisit cel mai elocvent la papii din vremea Renaşterii. Viaţa lor a fost un dezastru, iar palatele lor, pline de frumuseţe ideală. Atâta timp cât e vorba de palate sau alte clădiri, nu e nimic rău, dar când această frumuseţe antică, ideală intră în Altarul Bisericii, lucrurile devin grave. Şi problematice.

Să facem un simplu exerciţiu de imaginaţie. Sunt bolnav de cancer, am 35 de kilograme. Simt adierea morţii. Cine poate să mă ajute în acel moment? Un Hristos care iese din mormânt, realizat de Tizian, cu o alură herculeană, gigantică? Nu. Între mine şi El nu există nici o legătură. Nu am nimic de-a face cu El. Perfecţiunea formală a lucrării lui Tizian nu pot să o iau în considerare în nici un moment al vieţii, nici măcar atunci când sunt sănătos. Nici un nivel al vieţii nu funcţionează aşa. Şi e inutil să ne consolăm că aceea este frumuseţea trupului înviat. Imaginaţi-vă ce Dumnezeu de plâns avem care i-a creat acum imperfecţi pe oameni, pe unul cu un nas coroiat, pe altul cu urechile prea mari. Ei vor muri şi după mulţi ani se va mişca ceva în cimitir, iar ei vor ieşi afară, dar acum corectaţi din punctul de vedere al fizionomiei. Învierea nu înseamnă asta. Învierea exprimă altceva. Ea este trecerea la o corporalitate nouă, pneumatică şi nu corectată anatomic.

În Biserică se intră prin moarte şi înviere, adică prin botez

Să luăm de pildă Franţa, mănăstirea din Vezelay, care surprinde momentul când ar­­hitectura era eminamente teologică şi nu independentă, autonomă. Pe axa centrală de la intrarea în biserică apare figura Sfântului Ioan Botezătorul. Es­te Înaintemergătorul, cel care ne trimite către Hristos. În biserică nu se intră cu bilet, nu se intră cu drepturi, ci prin moar­te. Prin moarte şi înviere, adică prin botez. Bazilica este cons­truită în aşa fel, încât lumina soarelui să cadă în interior, la sol­stiţiul de iarnă pe capiteluri, un­de sunt reprezentate scene din cre­aţie. Lumina vine din partea dreaptă, unde se află scenele nou-testamentare, şi cade exact pe cele din Vechiul Testament. Hristos luminează creaţia şi u­neş­te Vechiul şi Noul Testament.
În impactul cu Imperiul Ro­man de Răsărit, atunci când creştinismul a devenit religie permisă şi milioane de oameni au intrat în Biserică fără să-L cunoască prea bine pe Hristos, având parte de un botez uşor, pentru Părinţii Bisericii s-a născut o întrebare foarte importantă: ce vom face cu această mulţime căreia îi lipseşte experienţa eclesială?
La Sfinţii Părinţi, experienţa duhovnicească însemna Biserica. Era vorba de experienţa unei noi existenţe, unei noi vieţi, nemaigândită, de neimaginat, dăruită nouă prin botez, cei care trecem de la o existenţă individuală la cea personală, de comuniune. Zizioulas spune că botezul este pelerinajul de la individ la persoană. Noi transfigurăm natura noastră umană îndumnezeind-o în Hristos Iisus, pentru că umanitatea Lui este şi umanitatea noastră.

„Perfecţiunea individuală este înmormântarea creştinismului”

Grecia a avut doi mari gânditori-cheie, Platon şi Aristotel. Unul porneşte de la idee la realitate, iar celălalt trece de la realitate la idee. Acum, dacă ne uităm la un om, trăim o experienţă a omului real, concret, şi pornind de la acesta, ajungem la ideal, la cele pe care le numim universalia. Această mică capcană filosofică s-a prezentat ca fiind foarte utilă în Biserică, când marea majoritate a lumii nu avea experienţă. S-a spus că doar aşa putem codifica mesajul creştin în termeni universali care să devină din punct de vedere moral normativ. Atunci individul trebuia să trăiască în funcţie de această viziune doctrinară şi morală. Iar noi am început să explicăm totul şi să gestionăm viaţa concretă a poporului. Aceasta era situaţia prin secolul al XIII-lea în Apus. Dar grecii au fost mai inteligenţi. Privind la statuia lui Apollo, au zis: „Acest ideal aparţine zeilor. Faţa aceasta nu o are nici un grec. Nici o femeie grecoaică nu este asemenea statuii lui Venus din Milo”, celebra sculptură ce o reprezintă pe zeiţa greacă a iubirii şi a frumuseţii, realizată între anii 130 şi 110 î.Hr., atribuită lui Alexandros din Antiohia. Nici o femeie nu corespunde acestui ideal. E clar. Însă acum acesta începe să devină un model de care noi putem să ne apropiem. Astfel, în artă ajungem să dese­năm idealul, apoi trebuie să facem eforturi pentru a ajunge acest ideal individual. Or, „perfecţiunea individuală este înmormântarea creştinismului”, spune Nicolae Berdiaev. Avem astăzi patru secole de când fiecare îşi caută propria perfecţiune. Astfel începe întrecerea spiritualităţii, a perfecţiunii, a desă­vârşirii individuale. Şi cum spune Yannaras, când mergi în biserică, găseşti un grup de indivizi la Liturghie. Şi în faţa Altarului, eu mă rog pentru mama, pentru examenele mele, pentru operaţie. Iar cel de lângă mine se roagă pentru mama lui, pentru examenele lui, pentru operaţia lui. Şi nu mai există experienţa aceea a trupului, a comuniunii. Nu facem decât să ieşim aşa cum am intrat. A­ceas­tă căutare a individului perfect ne-a împins într-un individualism şi moralism obositoare. De aceea, Europa într-un anumit moment va dispărea.
Aşa am ajuns într-un sfârşit să-l dăm pe Freud care a venit şi a început să ne vindece de nevroza în care am căzut singuri, pentru că în mod continuu am avut un super-ego care ne comanda până la nevroză mereu, încontinuu.
Perfecţiunea formală, clasi­că, este foarte periculoasă pentru creştinism. Creştinismul ade­vărat vorbeşte despre împlinirea omului. Perfecţiunea noas­tră este pascală. Noi trebuie să primim darul de a ne fa­ce din nou fii ai lui Dumnezeu. Formalismul a obosit lumea artei încât după expresionism începe violenţa. Ceea ce era sufocat voia să se manifeste.

Rafael Sanzio şi disputa asupra Euharistiei

Şi ne-am întors la starea din care Hristos ne-a eliberat, de ceea ce numim natural şi supranatural. Am despărţit din nou lumea. Dacă privim la picturile lui Rafael Sanzio vedem în Disputa privind Sfintele Taine că Euharistia, deşi este pusă în centru, ea este în afara Liturghiei. A devenit un obiect de cult, unul al disputei filosofice. Este trist şi lucrul acesta se observă şi în manualele de dogmatică din Apus, care au tratat timp de secole Sfintele Taine separat de Biserică, de Liturghie, din perspectivă filosofică.
Cum se poate studia Liturghia reducând-o la discuţie filosofică? Este un reducţionism prea dur. Pentru că am învăţat să scoatem lucrurile afară din Liturghie, din Biserică şi să le expunem doar de la catedră. Arta modernă a devenit confesionalul omului care se spovedeşte. O artă importantă, care însă nu centrează cu Biserica.

Existenţa comunitară şi euharistică, cheia apropierii de Dumnezeu

Pentru a recupera arta în Biserică este nevoie ca toţi creştinii să se pună împreună şi să-şi împărtăşească reciproc darurile. Ceva foarte grav s-a întâmplat în mijlocul nostru. Orientul înaintează încet, ceea ce în artă e bine, iar Occidentul a făcut paşi importanţi în artă, dar nu în Biserică.
Un tânăr voia cândva să înveţe de la un părinte să picteze frescă. A adus la mănăstirea acestuia o traistă plină cu pensule şi culori, voind imediat, în ziua următoare, să înceapă să lucreze. Părintele i-a cerut să-i dea traista, a încuiat-o în dulap, după care a pus cheia în buzunarul său. Ucenicul l-a întrebat, mirat: „Când începem?”„Întâi să trăim. Când vei fi iniţiat în taine, când vei descoperi viaţa cea nouă, aceea care nu apune, definitivă, euharistică, eclesială, o existenţă de comuniune, îţi va fi foarte uşor să o pictezi, să pui pe perete. Dacă nu o ai în tine, vei face doar decoraţiuni, cosmetică.”

Euharistia este proprie Bisericii, nu individul. Biserica înseamnă eu în relaţie cu celălalt. Eu nu mă mântuiesc ca individ. Nici un individ nu va intra singur în Împărăţia cerurilor. Aco­lo se intră doar ca parte a Trupului lui Hristos. În chipul creştinului trăieşte Biserica, trăiesc multe chipuri. E nevoie să depăşim propria individualitate şi să-l vedem pe celălalt. Iar aceasta în Hristos. Altfel nu ne mântuim. (Fragment din conferinţa „Arta sacră şi rolul ei în dialogul dintre Răsărit şi Apus“, susţinută de pr. Marko Rupnik la Centrul „Sfinţii Apostoli Petru şi Andrei“ din București în data de 28 aprilie 2015. Transcriere de Augustin Păunoiu)