Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Asceza în lumina Sfântului Duh

Asceza în lumina Sfântului Duh

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica
Data: 14 Aug, 2013
În Biserică suntem în căutarea asemănării cu Dumnezeu, într-un proces continuu în care ne confruntăm mereu cu conflictul dintre realitatea noastră căzută şi sublimul chemării şi al scopului nostru ca fiinţe create de Dumnezeu şi membri ai comunităţii de credinţă. Totul ne pare destul de neclar, dar în lumina harului Sfântului Duh şi a Celui numit „Soarele dreptăţii“, totul capătă sens şi strălucire, lepădăm tenebrele iubirii de sine şi ne îmbrăcăm în razele iubirii de Dumnezeu şi de aproapele.
 
În sânul Bisericii, credincioşii trebuie să urmeze, atât cât le este cu putinţă, modul în care Hristos a trăit pe pământ, să aibă aceleaşi gânduri (cf. I Cor. 2, 16) şi aceleaşi simţăminte ca ale Lui (cf. Filip. 2, 5). Trebuie să dobândească Duhul lui Dumnezeu, să înveţe arta de a trăi după Evanghelie. Însă când ne confruntăm viaţa, faptele, atitudinile şi gândurile noastre cu ceea ce Dumnezeu cere de la noi, devenim conştienţi de eşecul nostru, că poruncile divine depăşesc capacitatea noastră „naturală“ şi constatăm că suntem incapabili de a le împlini cu desăvârşire. În teorie, ştim că cei care împlinesc poruncile Domnului devin asemănători cu El, dar în practică descoperim din ce în ce mai mult lipsa noastră de asemănare.
 
Văzându-ne atât de îndepărtaţi de El, stăpâniţi de patimile care ne zdrobesc şi de care nu avem tăria să ne eliberăm, mărturisim slăbiciunea noastră şi admitem că trebuie să fim ajutaţi de o putere dată de sus, care să ne vindece de moartea sufletească ce ne-a cuprins. Ne dăm seama că problema este în noi, căci natura noastră umană de după cădere este contrară voinţei divine în ceea ce ne priveşte; că suntem într-o stare de decădere, în care orgoliul s-a cuibărit în sufletele şi gândurile noastre în aşa măsură, încât ne-a împietrit inimile, făcându-ne neputincioşi în a distinge binele de rău, şi cedăm mereu ideii de a deveni „dumnezei“ fără Dumnezeu.

Asceza - cale de ajungere la asemănare

De aceea, pentru a primi de Sus cunoaşterea tainelor lumii spirituale, trebuie să ne angajăm pe greaua, dar binecuvântata cale a ascezei, trebuie să fim determinaţi să ne petrecem viaţa într-un efort ascetic purtat fără odihnă, prin răbdare, atenţie şi renunţare. Dar viaţa ascetică nu trebuie abordată cu orgolioasă încredere în sine, căci dintre toate valurile care se ridică împotriva noastră în timpul călătoriei către „pământul făgăduinţei“, cel mai puternic şi redutabil este cel al orgoliului, căruia ascetul trebuie să-i opună o mişcare contrară, o mişcare de micşorare de sine, de condamnare de sine în toate.
 
Pentru a ajunge la o stare de nepătimire, pentru ca patimile să nu mai aibă nici o putere asupra noastră şi ca în inimile noastre să domnească smerenia, iubirea şi pacea Domnului, tradiţia ascetică ne pune la dispoziţie câteva mijloace principale de care ne-am putea servi, îndeosebi practicile ascultării, rugăciunii, postului, amintirii lui Dumnezeu şi amintirii morţii, de o deosebită importanţă în acest sens fiind şi relaţia cu aproapele. Când iubeşti pe cineva îţi împropriezi viaţa sa; şi acest lucru nu poate fi realizat decât dacă există în noi loc pentru celălalt, decât dacă ne golim de tot ceea ce există în noi din omul cel vechi, din patimile sale, din „bogăţiile“ sale, din înaltele sale păreri despre sine însuşi, de dorinţa sa de dominare şi de egoismul său, şi dacă ne îmbrăcăm cu omul cel nou, omul smerit, plin de iubire şi de har.

Dumnezeu nu suportă nici o mişcare a orgoliului

Relaţia cu fratele nostru este strâns legată de relaţia noastră cu Dumnezeu. Într-un anume sens, de noi depinde venirea înlăuntrul nostru a harului Sfântului Duh, precum şi dureroasa Lui plecare. Dacă o pornire de egoism sau de slavă deşartă ne împinge să-l dispreţuim pe fratele nostru, să acceptăm un gând rău la adresa lui ori să ne mâniem pe el, şi dacă cedăm acestui impuls fără a ne gândi, harul Sfântului Duh care era cu noi până în acel ceas ne va părăsi, căci Dumnezeu nu suportă nici o mişcare a orgoliului. Dacă, dimpotrivă, vom fi binevoitori şi cu inima deschisă faţă de aproapele nostru, ajutorul Domnului va fi cu noi: „Nu-l judeca pe fratele tău, nu-l întrista, nici măcar prin expresia feţei tale, şi atunci Sfântul Duh te va iubi şi te va ajuta în toate“ - spunea Sfântul Siluan Atonitul.
 
În relaţiile cu ceilalţi, omul cedează adesea patimilor pe care nu a învăţat încă să le stăpânească; el este tentat să-şi impună propriile puncte de vedere, să nu se supună iniţiativelor pe care le poate avea un altul, să se justifice pentru fiecare dintre greşelile sale, toate - acţiuni care dăunează creşterii sale duhovniceşti şi produc îndepărtarea harului. Protecţia şi ajutorul harului vin atunci când ne străduim să cultivăm atitudini smerite faţă de toţi: „Trebuie să legăm în noi înşine patimile, ca nu cumva ele să ne domine pe noi“, ne învaţă Sfântul Siluan; „...trebuie să ne legăm, pentru a nu-i face rău aproapelui nostru. De obicei se caută libertatea pentru a putea face ce vrei, dar aceasta nu este o libertate, ci dominaţia păcatului asupra noastră“.
 
Calea noastră ascetică şi chenotică (adică de smerire şi renunţare la sine: refuzând să ne acceptăm aşa cum suntem, începem să resimţim aversiune faţă de noi înşine, să ne urâm şi să ne rugăm ca să fim scoşi din mlaştinile păcatului; ne micşorăm pe noi înşine pentru a ne debarasa de zestrea noastră blestemată - voinţe pătimaşe, neascultări, orgolii de tot felul - pentru a primi moştenirea cea veşnică făgăduită nouă) este presărată cu suferinţe şi numeroase obstacole, atât interne, cât şi externe: în interior, observăm vicleniile şi şireteniile intelectului nostru şi patimile inimii, lucruri care ne ucid, iar la exterior ne lovim de o lume care zace în adâncul tenebrelor şi ostilă duhului de Viaţă dătător. De aceea este necesară căinţa ancorată într-o nădejde fermă în Dumnezeu, căci este evident că ne e imposibil să ne vindecăm - noi şi această lume în care trăim şi pentru pacea căreia ne rugăm - dacă nu ne punem toată nădejdea în El, şi dacă nu-I cerem să ne vindece rănile şi să ne alunge suferinţele; căinţa orientată către noi înşine, pentru că am imitat greşeala lui Adam, şi către lumea întreagă, plângând pentru aceasta, ca să fie ridicată din starea ei de decădere.

Culorile ascezei în lumina Soarelui nematerial

„Culorile“ ascezei nu sunt prea strălucitoare şi nu impresionează la o primă privire. Orice culoare, oricât de frumoasă şi atrăgătoare, are nevoie de raze de lumină pentru a încânta şi ademeni ochiul cu frumuseţea sa. Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa culorilor „fade“, „uscate“ ale ascezei. Sunt culori tainice, opace pentru soarele acestei lumi. În schimb, ele lasă să se întrevadă frumuseţea lor prin razele Soarelui nematerial. Contemplate în lumina transfigurată a lui Hristos Cel Înviat, acestea primesc nuanţe blânde şi suave, care atrag ochiul inimii prin căldura care emană din ele, prin duhul de viaţă şi de iubire de care dau mărturie. Orice amestec între oricare din aceste culori se dovedeşte a fi o adevărată operă de artă care bate cu o sfântă îndrăzneală la porţile veşniciei. Obişnuindu-şi ochiul cu ambianţa creată de culorile ascezei, omul duhovnicesc trece dincolo de limitele umane şi vede dincolo de realităţile pământeşti. Cu o inimă curăţită, el Îl contemplă pe Dumnezeu în Lumina necreată a Dumnezeirii Sale: „Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia Îl vor vedea pe Dumnezeu“ (Mat. 5, 8).
 
(Traducere şi adaptare din limba franceză de Silviu-Anton Lupu, după Sœur Cassiene, De la grisaille de lâascèse à la lumière de l'Esprit, în Buisson Ardent. Cahiers Saint-Silouane L' Athonite, nr. 12, Éditions Le Sel de la Terre, 206, pp. 100-112)
 
Citeşte mai multe despre:   asceza  -   Duhul Sfant