Trăind într-o lume care oferă o varietate de plăceri și dezmierdări simțuale, într-o mentalitate în care explicațiile creștine sunt tot mai puțin căutate, iar semnificațiile duhovnicești profunde ale
28 Apr, 2024
Bucuria prezentului continuu şi sfinţirea lăuntrului omului
Rugăciunea Domnească Tatăl Nostru este modelul biblic de rugăciune al creştinilor. Rostită de Însuşi Mântuitorul Hristos, la cererea ucenicilor (Mt. 6, 9-13), această rugăciune sintetizează nevoile esenţiale ale omului creat de Dumnezeu şi chemat la îndumnezeire. Bogăţia ei semantică şi mai ales adâncimea ei teologică au atras mulţi comentatori începând din perioada patristică a Bisericii şi până în contemporaneitate.
Această intervenţie se doreşte a fi o firavă completare adusă articolului semnat de ieromonahul Calinic Berger: „Pâinea noastră suprafiinţială“ publicat în volumul Provocări ale gândirii şi vieţii ortodoxe astăzi (Deisis, Sibiu, 2012, pp. 49-53). Articolul părintelui este remarcabil prin faptul că vine să recupereze sensul adevărat al unei expresii din Rugăciunea Domnească, care circulă încă nefixată: „pâinea noastră cea de toate zilele“. Această expresie, tradusă fără prea mare atenţie, a dus la interpretări şi accepţiuni teologice relative (vezi: Leon Arion, Comentariu la Matei, Limes, 1999, p. 225), atunci când nu s-a semnalat ineditul termenului „epiousios“, cuvânt nemaiîntâlnit în limba greacă înainte ca Mântutorul Hristos să-l folosească în Rugăciunea Domească, şi nici după aceea, după cum remarca încă din secolul III Origen (Despre Rugăciune, 27, 1;7 PSB 7, pp. 256; 266).
Părintele Calinic Berger reafirmă semnalarea lui Origen subliniind unicitatea pierdută a acestui termen, care nu poate fi tradus oricum, lui necorespunzându-i un echivalent potrivit în aramaică. Mai precis, termenul „epiousios“, format din prepoziţia „epi“ - peste şi forma participiului verbului „a fi“ („ousia“ de la „einai“), ar putea fi tradus prin „peste fiinţă/esenţă“, ba chiar „preaesenţial“ sau „superesenţial“ (C. Berger, art. cit., p. 51). Cu alte cuvinte, termenului i se potriveşte cel mai bine traducerea de „spre fiinţă“ sau „suprafiinţă“, deoarece Mântuitorul doreşte să ne trimită nu la o pâine obişnuită, ci la o altă pâine, la Euharistie - ceea ce nu se înţelege implicit dacă traducem termenul „epiousios“ prin „cea de toate zilele“. Pe scurt, articolul părintelui Calinic punctează identificarea clară dintre pâinea cerută de Hristos cu Sfânta Euharistie.
Plecând de la acest sens recuperat - pe care îl susţinem împreună cu tot contextul biblic noutestamentar (mai ales capitolul 6 de la Ioan) -, vrem să ne referim la continuarea imediată a Rugăciunii Tată Nostru, adică la expresia „dă-ne-o nouă astăzi“. Această expresie, deşi nu are probleme de traducere, are totuşi o problemă de asimilare teologică (nesesizată de articolul mai sus pomenit) cu consecinţe directe în viaţa cultică şi de mântuire a credincioşilor.
În Rugăciunea Domnească suntem învăţaţi de Însuşi Mântuitorul Hristos să cerem de la Tatăl ceresc să primim zilnic împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Fiului Său.
Deşi cererea completă contravine oarecum practicii eclesiale actuale, totuşi rânduiala dintru început a Bisericii (cel puţin sec. IV-V), înaintând diversificat în istorie până în secolul XIV şi chiar până astăzi (vezi: Ioan I. Ică jr. „Împărtăşirea continuă pro şi contra - o dispută perenă şi lecţiile ei“, Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine, Deisis, 2006, pp. 61-69 şi nota 75), vine să ne arate că scopul săvârşirii Sfintei Liturghii este acela de a împlini Astăzi cererea din Rugăciunea Domnească, cea a dobândirii pâinii cereşti: Trupul lui Hristos. Această diferenţă de practică este pe larg dezbătută în multe din studiile româneşti actuale, cum ar fi: Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine (Deisis, Sibiu, 2006), Liturghia Ortodoxă: istorie şi actualitate (Petru Pruteanu, Sofia, Bucureşti, 2008), „Liturghia comunităţii şi jertfa interioară în viziunea filocalică“ (pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Paris, 1977), Dumnezeiasca Liturghie - centrul cultului în ortodoxie. Legătura indisolubilă a Sfintelor Taine cu Dumnezeiasca Liturghie (Nenad S. Miloşevici, Deisis, Sibiu, 2012), şi se poate înţelege citind şi textele liturgice ale practicii creştine de la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului (Deisis, Sibiu, 2012) etc.
Practic, Sfânta Liturghie este prilejul (zilnic) de a primi această pâine suprafiinţială oferită de Mântuitorul Hristos pentru Viaţa lumii. Iar rânduiala săvârşirii ei zilnice vine să puncteze tocmai acest înţeles al Rugăciunii Domneşti. Prin urmare, Euharistia de Astăzi nu este cea de ieri şi nici cea de mâine. Ea este prezenţa lui Dumnezeu Astăzi şi Acum (adică „tot timpul prezent“, Origen, op. cit., 27, 13, p. 264) în om şi prin om în lume.
La Hristos nu ne raportăm decât la prezent. Ieri este amintire. Mâine este iluzie. Omul astăzi se întâlneşte cu Hristos (Evr. 3, 13), aşa cum spune şi Origen: „Pentru Dumnezeu un secol se socoteşte ca durata unei singure zile, ba chiar mai puţin“ (ibidem). Deci, pentru fiecare dintre noi, acest prezent se consumă la modul conştient de dimineaţă până seara, o singură zi fiind rezumatul întregii noastre vieţi, zi în care suntem chemaţi să săvârşim în faţa lui Dumnezeu toate gesturile mântuirii noastre.
Astăzi ne mântuim. Fiecare zi a vieţii este o nouă zi, o unică zi, irepetabilă, care punctează esenţial viaţa noastră. De aceea se repetă zilnic la mănăstiri şi catedrale (şi nu numai) cele Şapte Laude încununate de Sfânta Liturghie. De fapt, ele nu se repetă, ci se săvârşesc zilnic, în chip unic, într-un prezent continuu, iar repetarea lor nu-i îngăduită fără împlinirea lor totală în dumnezeiasca Împărtăşire şi de aici înlăuntrul omului spre sfinţirea lui.
