Căderile în păcat

De obicei, ne gândim la căderea în păcat a protopărinţilor Adam şi Eva ca fiind momentul de cotitură care a pricinuit pierderea raiului. Totuşi, la o analiză mai atentă, vom observa că situaţia este mai complexă, aşa cum ne-o arată textul de la Facere 6:5.

Mai întâi, putem deduce din textul biblic că păcatul a constat în neascultare şi dorinţa de autoîndumnezeire a omului. Şarpele îl amăgeşte pe om, spunându-i "veţi fi ca Dumnezeu" (Facere 3:5). Starea iniţială includea nemurirea, pentru că abia după păcat cunoaşte moartea: "În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit" (2:17); îndrăzneală în vorbirea directă cu Dumnezeu, pentru că ulterior omul păcătos se ascunde şi se teme (3:10); cunoaşterea simplă şi directă a binelui şi a realităţii lucrurilor, pentru că Adam pune nume animalelor cunoscându-le deci funcţia (2:19); armonia cu natura, neavând nevoie de haine care să-l apere de frig; stăpânirea asupra animalelor, în sfatul treimic spunându-se: "Să facem om… ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului etc." (1:26); vegetarianismul, omul hrănindu-se doar cu "iarba ce face sămânţă… şi tot pomul ce are rod" (1:30), adică legume şi fructe, ceea ce înseamnă evident şi lipsa violenţei uciderii pentru hrană; munca fără trudă, pentru că abia după păcătuire apar "osteneala" (3:17) şi "sudoarea feţei" (3:19) asociate muncii; monogamia ("va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup" - 2:24); lipsa poftei sexuale, pentru că protopărinţii "erau goi, dar nu se ruşinau" (2:25); înmulţirea oamenilor fără durerile naşterii, pentru că acestea vor apărea după păcat (3:16).

Adam şi Cain

Păcatul iniţial a adus izgonirea din grădina Edenului (3:24), blestemarea pământului (3:17), dar nu şi a omului, aşa cum observă Sf. Ioan Gură de Aur (Omilii la Facere, 17:9, în: Scrieri. Partea întâia, trad. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, PSB 21, p. 204), suferinţa în muncă şi la naştere. La nivel spiritual, omul pierde cunoaşterea pură şi dobândeşte una compozită, în care binele este amestecat cu răul (3:22); capătă ruşinea (3:7), semn că se uită la celălalt cu pofta de a se folosi de el ca de un obiect. În locul nudităţii pure, omul primeşte haine din piele de animal, semn al corporalităţii căzute (3:21). Printr-un joc de cuvinte subtil, prezent şi în manuscrise ebraice, omul a schimbat haina de lumină harică (în ebraică âor, "lumină") cu pielea moartă (âor, "piele") (cf. Sulul Severus, care înlocuieşte "hainele de piele" cu "haine de lumină", certificând o tradiţie prezentă şi în Genesis Rabba - cf. Emanuel Tov, Textual Criticism of the Hebrew Bible, Fortress Press, Minneapolis / Van Gorcum, Assen / Maastricht, ed. 2, 1992, p. 120).

Totuşi, dacă citim în continuare Istoria primordială, vom observa că această stare de după păcat era cu mult superioară celei actuale. Din pericopa următoare, despre Cain şi Abel, aflăm că omul putea încă dialoga cu Dumnezeu în rugăciune, deci se menţinea o legătură directă cu Creatorul. Treapta aceasta este însă iarăşi pierdută de un alt tip de păcat. Dacă păcatul protopărinţilor a fost împotriva divinităţii, de data aceasta păcatul se manifestă împotriva semenilor: prima crimă pe care textul biblic o prezintă drept un fratricid, sugerând că orice omucidere presupune luarea vieţii semenului văzut ca frate. Abia acum omul este blestemat. Dacă în 3:17, "blestemat va fi pământul pentru tine" (Biblia sinodală, mai corect "din cauza ta" sau cum redă Septuaginta "prin faptele tale"), în 4:11 Dumnezeu spune: "acum eşti blestemat de pământul" care a primit sângele uciderii. Omul stigmatizat (cf. "semnul lui Cain" - 4:15) devine din izgonit, ca în cazul lui Adam, "zbuciumat şi fugar pe pământ" (4:14). Dacă în cazul protopărinţilor pământul rodeşte "spini şi pălămidă", dar prin osteneala omului îi permite până la urmă acestuia să obţină "iarba câmpului", "pâinea", spre hrană (3:18-19), în cazul lui Cain acesta e atenţionat: "când vei lucra pământul, acesta nu-şi va mai da roadele sale ţie" (4:12). Acum se naşte pustiul, ne lasă textul biblic să înţelegem. Pierzând însă paradisul, omul căzut se refugiază în cuceririle tehnice. Cain se rupe de armonia cu natura şi zideşte prima cetate (4:17).

Matusalemici şi uriaşi

Urmează perioada matusalemicilor, pe care îi putem numi aşa pentru că trăiesc ani mulţi. Din nou observăm că este prezentată o situaţie inferioară celei precedente, dar încă diferită de a noastră. Dacă pentru omul actual vârsta la care moare este în general 70 de ani, maximum 80 (cf. Psalmul 89:10), matusalemicii bat recordul. Şi Adam aparţine acestei generaţii, trăind 930 de ani (Facere 5:5), iar Set 920. Matusalem trăieşte cel mai mult, 969 de ani (5:27). Pe de altă parte, aceştia şi dau naştere copiilor la o vârstă înaintată. Observăm că omul, deşi pierduse nemurirea, se bucura încă de o viaţa îndelungată, iar trupul se menţinea mai multă vreme sănătos şi viguros. Omenirea însă decade din nou. Pe de o parte, în perioada matusalemicilor apare pentru prima dată poligamia. Descendent din Cain, Lameh şi-a luat două femei, Ada şi Sila (4:19), tot el face din ucidere o armă a răzbunării: "Am ucis un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătaia mea" (4:23). Interesant de observat că descendenţii din Cain (4:17-24) au aproximativ aceleaşi nume ca descendenţii din Set (5:1-28). Dacă însă descendenţii din Set ating vârstele matusalemice, cei din Cain aduc căderile prin poligamie şi răzbunare.

O altă vârstă a omenirii este reprezentată de uriaşi (Septuaginta gigantes, în ebraică nephilim, "cei căzuţi", nume extrem de sugestiv) (6:1-2.4). S-ar înţelege că ei sunt descendenţii legăturii dintre "fiii lui Dumnezeu" şi "fiicele oamenilor". Dacă după vechile interpretări primii erau chiar îngeri care fuseseră seduşi de frumuseţea femeilor pământence, în interpretarea ulterioară, care s-a şi impus atât în creştinism, cât şi în iudaism, fiii lui Dumnezeu sunt descendenţii din Set, iar fiicele oamenilor urmaşele lui Cain. Observăm deci că dacă în perioada matusalemicilor se păstra încă o departajare între genealogia pozitivă a lui Set şi genealogia negativă a lui Cain, în această vârstă până şi urmaşii lui Set devin corupţi prin poftă. Uriaşii aduc însă şi o escaladare a violenţei. Uriaşii sunt "viteji" (6:4), ceea ce presupune că uciderea din răzbunare este dusă mai departe: acum apar războaiele, ucideri organizate în care ucigaşul nu mai este pedepsit, ci devine erou.

Pedeapsa divină constă pe de o parte în limitarea vârstei oamenilor la 120 de ani (6:3), iar pe de altă parte în nimicirea generaţiei violente prin potop. Corupere din ce în ce mai mare a umanităţii este constatată în Facere 6:5: "Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele", iar în 6:11 "Pământul însă se stricase înaintea feţei lui Dumnezeu şi se umpluse pământul de silnicii". Ultimul termen, "silnicii", în ebraică hamas (ca şi numele grupării teroriste), înseamnă chiar violenţă, teroare.

După potop

Perioada post-diluvială aduce o mutare majoră. Pentru prima dată se permite consumul de carne de animal (9:3), dar omul nu mai este stăpânul recunoscut al creaţiei, ci între el şi creaturi se interpune frica ("Groază şi frică de voi să aibă toate fiarele pământului" - 9:2). La potop dreptul Noe devine ultimul om care mai este ascultat de fiare, el putând să le adune pe perechi în corabia construită (7:9) pentru a le salva. Dar după potop, omul va fi temut de animale pentru că le va vâna. De altfel, expresia "toate acestea vi le-am dat la îndemână" (9:2), mai exact "vi le-am dat în mână", trimite tocmai la limbajul bătăliilor, în care vrăjmaşii sunt daţi în mâna fiilor lui Israel. Animalele nu mai sunt deci supuse omului, ci îi devin duşmănoase, iar omul le exploatează ca un cuceritor.

În perioada post-diluvială apar viciile. Noe se îmbată şi se dezbracă în cort (9:21). Deşi beţia sa are circumstanţe atenuante, el fiind primul cultivator al viţei-de-vie (cf. 9:20), totuşi îşi atrage asupra sa umilinţa de a fi văzut gol de fiul său, Ham (9:22). Goliciunea nu mai este nevinovată ca în paradis, ci devine chiar păcat. Văzându-l dezvelit, Ham păcătuieşte, necinstindu-şi tatăl. De aceea, va atrage blestem asupra urmaşilor săi ("Blestemat să fie Canaan", fiul lui Ham - 9:26). Acum apare şi sclavia, un frate fiind rob al celorlalţi fraţi (9:25).

Turnul Babel

În fine, în Istoria primordială, o ultimă vârstă a umanităţii se consumă la Turnul Babilon (Babel). Totuşi, nici această stare inferioară faţă de celelalte nu corespunde încă situaţiei actuale. Pe atunci, în pofida violenţelor şi crimelor, exista o comuniune interumană extraordinară, sugerată de vorbirea unei singure limbi de către toţi oamenii (11:1). Totuşi, dorinţa de mărire ("faimă" - 11:4, în ebraică "nume mare") i-a dus pe oameni la dorinţa de a-şi clădi propriul paradis în locul celui pierdut. Este însă un paradis artificial, o cetate de cărămidă şi smoală, al cărei "vârf să ajungă la cer" (11:3-4), o imagine întoarsă a grădinii Edenului. Prin pedeapsa divină limbile se amestecă, iar oamenii se împrăştie pe faţa întregului pământ (11:9). Multilingvismul apare deci ca o degenerare în comparaţie cu unitatea primordială, ca încă o treaptă a căderilor omului.

Concluzionând, vedem că nu a fost o singură cădere, cea a protopărinţilor, ci un şir de căderi, dintr-o treaptă inferioară în alta, omul având posibilitatea întoarcerii, dar refuzând-o şi afundându-se tot mai mult în păcat. Au existat însă şi excepţii, precum setianul Enoh, care nu cunoaşte moartea, fiindcă "l-a luat Dumnezeu" (sau "l-a mutat", ca în Septuaginta - 5:24), recuperând astfel nemurirea primordială, faţă de cainitul Enoh, care dă numele primei cetăţi construite de tatăl său blestemat. Precum Noe, care era "drept şi neprihănit", "aflând har înaintea Domnului" (6:8-9) sau precum patriarhii, de exemplu Avraam, care prin viaţa virtuoasă pot depăşi limita de 120 de ani (cf. Facere 25:7, moare la 175 de ani).