Centralitatea Învierii în Evanghelia după Marcu

Dintre evangheliști, Sfântul Marcu este primul care prezintă Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, iar consemnarea sa a fost o sursă de inspirație și pentru Evangheliștii Matei și Luca. În textul de față aducem și noi recunoștință și cinstire acestui mare sfânt al Bisericii, întemeietor al comunității credincioșilor din Alexandria, tratând despre o temă dictată și de perioada liturgică specială în care ne aflăm, centralitatea Învierii Domnului Hristos în Evanghelia Sfântului Marcu.

Narațiunea Învierii Domnului Hristos din Evanghelia după Marcu (16, 1-8) este surprinzătoare nu numai pentru că se termină abrupt, cu femeile mironosițe care părăsesc mormântul gol „cuprinse de frică şi de uimire”, dar și pentru că Hristos Înviat nu este prezentat în primă instanță. În primele relatări biblice ale Învierii Domnului, Sfântul Apostol Pavel spune că Hristos „S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece, în urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi...” (I Cor. 15, 5-6). Cu toate acestea, Marcu, în narațiunea Învierii, pare să ofere o greutate specială cuvintelor „A înviat! Nu este aici” (Marcu 16, 6), care devin un laitmotiv al Evangheliei sale.

Martor al prinderii Mântuitorului în Grădina Ghetsimani

În redactarea Învierii de la Marcu 16, 1-8, se regăsesc elemente care leagă această minune de restul Evangheliei. Pre­zența femeilor care vin să ungă cu miresme trupul Mântuitorului și prezentarea numelui exact al acestora (16, 1) trimit nu numai la ungerea Mântuitorului din Betania din casa lui Simon Leprosul (Marcu 14, 3-9), ci amintesc de toate figurile feminine care apar în istoria vieții lui Iisus, și au un rol special în a descoperi puterea Lui dumnezeiască.

Sunt și alte elemente ale narațiunii Învierii legate simbolic de multe episoade evanghelice marcante. Femeile miro­nosițe întâlnesc la mormânt „un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb” (Marcu 16, 5). Singura ocurență unde se mai întâlnește termenul de „tânăr” (gr. neaniskos) la Marcu este la momentul prinderii Mântuitorului în Grădina Ghe­tsimani: „Iar un tânăr mergea după El, înfăşurat într-o pânzătură, pe trupul gol, şi au pus mâna pe el. El însă, smulgându-se din pânzătură, a fugit gol” (Marcu 14, 51-52).

Potrivit tradiției, acest tânăr era chiar Evanghelistul Ioan Marcu. Această întâmplare se leagă și cu episodul demonizatului din ținutul Gadarenilor, pe care, după ce a fost vindecat de Domnul Hristos, ceilalți „l-au văzut şezând jos, îmbrăcat şi întreg la minte” (5, 15).

Aceste legături simbolice arată că Hristos, prin puterea Sa dumnezeiasă, biruie uneltirile și lucrările forțelor întunecate, demonice, iar prin Învierea Sa îl scoate pe om de sub influ­ența negativă a demonilor, a căror putere este zdrobită și limitată.

Semnificația Galileii

Tânărul de la mormânt le poruncește femeilor: „Mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus” (16, 7), o reiterare a cuvintelor spuse de Mântuitorul Iisus Hristos apostolilor Săi: „Dar după învierea Mea, voi merge mai îna­inte de voi în Galileea” (14, 28). Mențiunea Galileii nu este întâmplătoare, pentru că ea de­semnează nu numai un spațiu geografic, ci locul unde Hristos a vindecat, a scăpat, a eliberat de sub puterea diavolului și din neputințe pe mulți oameni, a tămăduit toate infirmită­țile și bolile din mulți suferinzi.

Galileea este locul manifestării puterii lui Dumnezeu și a Împă­răției cerurilor. Tot acolo, Hristos a spus prima dată: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (1, 15). Galileea, în acest context, simbolizează Biserica creș­tină în care sunt primiți și cei din neamuri străine de Israel, și ea este așe­zată în opo­ziție cu instituțiile vechi ale poporului ales, de la Ierusalim, care L-au refuzat pe Hristos și L-au dat să fie omorât de romani.

Întunericul care a acoperit tot pământul (cf. 15, 33) și catapeteasma templului care s-a rupt în două, de sus până jos (cf. 15, 38), semnifică decăderea vechiului Israel și judecarea lui de către Dumnezeu, iar vestea îngerului că „A înviat! Nu este aici” arată că Hristos a biruit puterea lumească care se opunea misiunii Sale, dar și puterea potrivnică a celui rău.

Prefigurări ale Învierii în minuni consemnate de Marcu

Marcu reușește într-un mod magistral și coerent să lege finalul Evangheliei sale de începutul acesteia, și îi îndeamnă pe cei care o citesc și o ascultă să se reîntoarcă la cuvintele lui Hristos: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu” (1, 15).

De altfel, multe dintre minunile lui Iisus conțin în ele ima­gini și simboluri care trimit la Învierea Sa din morți. Despre soacra lui Simon-Petru, Marcu spune că „zăcea, prinsă de friguri”, iar Hristos „apropiin­du-Se a ridicat-o, apucând-o de mână, și au lăsat-o frigurile şi ea le slujea” (1, 30-31).

În acest context, limba greacă folo­sește verbul egeiro, care înseamnă a ridica, a înălța, verb care exprimă și Învierea Domnului din morți. Totodată, men­țiunea că ea „le slujea” amin­tește de porunca Mântuitorului către ucenici: „care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru” (10, 43).

De asemenea, când Hristos vindecă paraliticul, îi porun­cește: „Scoală-te!”, și evanghelistul menționează în continuare că „s-a sculat îndată...” (cf. Marcu 1, 1-12). Iar cei prezenți „erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu”, așa cum și femeile mironosițe la mormânt „erau cuprinse de frică şi de uimire” (16, 8).

De asemenea, când Hristos întâlnește omul cu mâna uscată în sinagogă El îi spune: „Ridică-te!” (3, 3), și apoi îl vindecă de infirmitate. De asemenea, toate minunile din capitolul 5 din Evanghelia după Marcu sunt ecouri ale Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.

Învierea Mântuitorului Iisus Hristos este un eveniment central al Evangheliei după Marcu, o temă care transpare de la început până la sfârșitul acesteia, iar pentru noi este un îndemn să ne ridicăm din multele noastre păcate și patimi în care trăim la o stare sufletească nouă, potrivită cu marele eveniment al Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, singura Lumină a vieții noastre.
De asemenea, Marcu prezintă și cum ar trebui să se comporte membrii Bisericii, să fie mai înainte de toate slujitori ai Cuvântului, să creadă în Evanghelie și să slăvească pe Dumnezeu prin viața lor.

Întemeietorul Bisericii din Alexandria Egiptului

Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu, autorul celei de-a doua Evanghelii din Biblie, se numără printre cei Șaptezeci de Apostoli sau ucenici ai Domnului Hristos. Adesea este numit Ioan Marcu. Potrivit tradiției, în casa lui, Mântuitorul Iisus Hristos a mâncat cu apostolii Cina cea de Taină, iar după Înălțarea la cer, Marcu i-a însoțit pe Apostolii Pavel și Barnaba în propovăduirea Evangheliei în Asia Mică. După Sinodul apostolic, a mers în Africa, unde a întemeiat Biserica Alexandriei. În anul 68 a fost martirizat de necredincioși. Simbolul Sfântului Evanghelist Marcu este leul, iar Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 25 aprilie, și la 4 ianuarie împreună cu toți cei Șaptezeci de Apostoli. Sfântul Evanghelist Marcu era în acest chip: „nici foarte plin la trup, nici prea înalt, nici scund și mărunt, ci cuvios și împodobit la măsura vârstei cu căruntețe, nasul lungăreț, iar nu scurt, ci drept. Sprâncenele îi băteau în jos, barba lungă, capul pleșuv, la față era încuviințat, era milostiv și iertător, dulce la vorbă, atât că era tocmit la toate și strălucea bunătățile sufletului cu harurile trupului său”.