Chipul evanghelic al Fecioarei Maria

Dintre personalitățile evanghelice, Maica Domnului are un rol special, care rezultă din natura personalității sale unice, ca mamă a lui Mesia și martoră directă a evenimentelor impresionante săvârșite de Fiul ei, consemnate în Evanghelii. Maica Domnului se detașează de ceilalți martori evanghelici prin discreție și tăcere tainică, dar mai ales prin interiorizare și meditație sfântă asupra a ceea ce Fiul ei învăța și lucra.

De aceea ea este primul mare teolog al Bisericii.

Tăcerea și discreția Maicii Domnului conțin în ele o profundă semnificație teologică. Evanghelistul Luca face aluzie în două locuri la capacitatea Născătoarei de Dumnezeu de a interioriza credința. Ca o concluzie la istoria nașterii lui Iisus și la vizita păstorilor, Evanghelistul Luca spune: „Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” (Luca 2, 19). Într-o manieră asemănătoare, povestea dispariției copilului Iisus de lângă părinții Săi și convorbirea cu învățații evreilor la Templul din Ierusalim nu se termină, cum am fi anticipat, cu mustrarea din partea familiei sfinte, ci cu o oarecare nedumerire, cu mențiunea că: „mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte” (Luca 2, 51). Importanța teologică a Maicii Domnului nu vine din faptul că ea avea o pregătire vechi-testamentară specifică învățaților poporului evreu, ci că s-a lăsat în mâna Domnului deplin, dar în același timp a reflectat la tot ceea ce s-a petrecut cu ea și apoi cu Fiul ei. Ea a fost în primul rând mama Fiului ei, iar prima hristologie, adică învățătură despre Hristos, trebuie să ne vină de la ea. Cu toate că nu putem ști tot ce gândea Maica Domnului și mai ales ce înțelegea din cele petrecute în vremurile acelea speciale cărora le era martoră, Sfintele Evanghelii ne oferă unele indicii. Pe de o parte, Maica Domnului și-a crescut Fiul în cadrele comune ale oricărei familii iudaice de la vremea aceea, care cerea, printre altele, de la copii supunere și ascultare față de părinți. Ea spunea Pruncului său, atunci când era cazul: „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi” (Luca 2, 48). Pe de altă parte, Iisus nu a manifestat niciodată neascultare față de părinții Săi: „Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus” (Luca 2, 51).

Cântarea care oglindește paradoxurile din viața Născătoarei de Dumnezeu

În fața tainelor dumnezeiești, vocea teologică a Maicii Domnului nu a fost întotdeauna tăcută. În momente deosebite, ea mărtu­ri­sește cu o claritate inegalabilă lucrările lui Dumnezeu. Un astfel de caz este Cântarea Maicii Domnului, numită în tradiția ulterioară „Magnificat”, pentru că începe cu aceste cuvinte: „Măreşte sufletul meu pe Domnul” (Luca 1, 46-55). Slăvirea lui Dumnezeu de către Maica Domnului în această cântare a devenit un model pentru slujbele și Liturghia Bisericii. „Magnificat” este o cântare despre cei săraci, uitați și marginalizaţi, și ea exprimă două idei care vin să întregească învățătura despre Fiul Mariei, adică despre hristologie. Imnul este o expresie a credinței că Dumnezeu este Cel care ajută în mod special pe săraci, pe cei umiliți și de clasă socială joasă. Este un ecou al multor imnuri vechi-testamentare care slăvesc pe Dumnezeu în activitatea Sa proniatoare către cei săraci. Pe de altă parte, Maica Domnului exprimă în acest imn și activitatea revoluționară sau radicală a lui Dumnezeu prin Mesia, care răstoarnă scara valorilor umane: cei smeriți sunt înălțați, iar cei mândri sunt risipiți, puternicii sunt izgoniți, iar cei umiliți sunt înălțați pe scaune. Acest imn a fost considerat a fi și o cântare a imposibilităților realizate, după cuvintele Născătoarei de Dumnezeu: „Fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul” (Luca 1, 45). Cântarea reprezintă un ecou a două imposibilități sau paradoxuri pe care însăși Maica Domnului le experiază: zămislirea minunată a Fiului lui Dumnezeu în pântecele ei prin lucrarea Duhului Sfânt; nașterea minunată în urma căreia a rămas pururea fecioară.

În Evanghelia după Ioan, vedem că Maica Domnului are un rol important în inaugurarea activității publice a lui Iisus Hristos (Ioan 2, 1-12). Evanghelistul Ioan o prezintă pe Maica Domnului și la momentul răstignirii Fiului ei, când este încredințată spre ocrotire „ucenicului iubit”: „Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău!” (Ioan 19, 26). De remarcat este că, în ambele situații, Maica Domnului nu este amintită cu numele ei, Maria, ci prin expresia: „mama lui Iisus”. Acest lucru este necomun tradiției iudaice şi exprimă o situație nouă. Pe de o parte se arată că personalitatea Mariei era foarte bine cunoscută, de vreme ce numele ei este omis, iar, pe de altă parte, ea este definită prin legătura pe care o are cu Fiul ei. Evanghelistul Ioan accentuează astfel relația unică dintre mamă și Fiu, care nu s-a încheiat la naștere, ci continuă.

Sfântul Ioan arată că Maica Domnului este un factor determinant în iconomia mântuirii realizată de Fiul ei, lucru evidențiat și de minunea de la nunta din Cana Galileii. Mântuitorul pare că refuză la început cererea Maicii Sale de a ajuta pe mirii ajunși în impas (Ioan 2, 3-4), sugerând un anumit obstacol și o reținere în folosirea puterii Sale dumneze­iești în împrejurări comune. Prin cuvintele „Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu” (v. 4), Hristos Domnul vrea să spună că această minune, dacă s-ar fi petrecut atunci, la cererea Maicii Sale, depășea cadrele imediate ale unei reuniuni comune și își descoperea semni­ficația istorică și eshatologică mai amplă, adică trimitea la preaslăvirea lui Iisus prin moarte pe cruce și Înviere. Vedem că Iisus, la îndemnul Maicii Sale, își grăbește „ceasul”, adică apropierea de momentul preaslăvirii Sale prin moarte și Înviere, adică realizarea iconomiei mântuirii.

„Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta!”

Minunea din Cana mai are și o altă caracteristică conferită de intimitatea și cadrul restrâns în care s-a realizat. Maica Domnului află de lipsa vinului de la servitori, și nu de la miri sau de la nun, care era conducătorul nunții. Ea le cere slugilor să facă orice le spune Iisus, fără a cere acordul principalilor. După ce apa este transformată în vin, doar câțiva știu de minune. Ceilalți constată doar calitatea superioară a vinului, iar nunul pune această întâmplare pe lipsa de experiență a tânărului mire: „Şi când nunul a gustat apa care se făcuse vin şi nu ştia de unde este, ci numai slujitorii care scoseseră apa ştiau, a chemat nunul pe mire. Şi i-a zis: Orice om pune întâi vinul cel bun şi, când se ameţesc, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum” (Ioan 2, 9-10). Aceste lucruri remarcate la minunea din Cana arată că ea se deosebește de alte minuni din același registru, cum a fost de exemplu hrănirea minunată a celor 5.000 de persoane (Ioan 6, 1-14). Evanghelistul Ioan sugerează că Maica Domnului, la minunea din Cana, a avut discernământul și viziunea teologică să sesizeze slava lui Dumnezeu prezentă în lucrările lui Iisus, de aceea la îndemnul ei se grăbește descoperirea tainei Fiului ei: „Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii şi Şi-a arătat slava Sa; şi ucenicii Săi au crezut în El” (Ioan 2, 11). Intervenția Maicii Domnului a făcut ca slava lui Dumnezeu să se arate prin Iisus Hristos într-un context smerit, dar oarecum semnificativ și hotărâtor pentru ucenicii Săi care au crezut în El. De asemenea, se observă că Maica Domnului are o legătură specială cu Fiul ei, dar și cu cei care Îl urmează. Ea le întărește acestora credința în Iisus Hristos.

Episodul din fața crucii, când Iisus o încredințează pe mama Sa ucenicului iubit, arată, la fel, importanța ei în comunitatea celor care credeau. Credincioșii, primii membri ai Bisericii, intră cu ea într-o relație duhovnicească de fiu-maică după cuvântul Domnului spus către ucenicul iubit, care devine un model pentru toți cei care cred: „Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta!” (Ioan 19, 27).