Cine se teme de mythos?

Prin mythos nu mă refer la berea cu acelaşi nume din Elada modernă, ci la "mit". Am optat pentru transliterare, deşi cuvântul a fost deja încetăţenit în română, pentru că la noi mitul a dobândit o conotaţie negativă: e un basm sau o poveste pentru copii plină de întâmplări năstruşnice, dar fără nici o bază reală. Să-l redenumim mythos şi să vedem ce semnificaţie avea el original.

Această conotaţie negativă nu este deloc modernă. Se datorează şi Scripturii, mai exact Noului Testament. În special în epistolele pastorale, miturile sunt complet dezavuate. În 1 Timotei 1, 4 autorul îl îndeamnă pe Timotei să se păzească de "mituri" (mythoi) şi "genealogii fără sfârşit", care duc la "speculaţii" (ekzeteseis), în loc să se îngrijească de lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, cea întru credinţă. Îndemnul se repetă în 1 Timotei 4, 7, unde miturile sunt numite "profane şi băbeşti" (bebeloi kai graodeis mythoi). În 2 Timotei 4, 4 ferirea de mituri e pusă în antiteză cu ascultarea adevărului. De asemenea, în Tit 1, 14, sunt menţionate ca nocive "miturile iudaice (ioudaikoi mythoi) şi normele oamenilor întorşi de la Dumnezeu". Pentru arătarea puterii şi prezenţei divine, în 2 Petru 1, 16 "miturile inventate cu dibăcie" (sesophismenoi mythoi) sunt opuse vederii directe a lui Dumnezeu.

Respingerea mythos-ului

În general teologii sau bibliştii s-au ferit să asocieze Vechiul Testament cu mythos-ul. În direcţia tradiţională de studiu biblic, mythos-ul era definit ca o poveste despre zei, or Vechiul Testament fiind monoteist, în el nu poate fi vorba de mythos (Werner H. Schmidt, Einführung in das Alte Testament, Walter de Gruyter, Berlin / New York, 51995, p. 63).

James Barr consideră că mythos-ul presupune o concepţie globală despre lume, că el nu poate fi redus doar la simbolism şi că se bazează pe corespondenţa "ontologică" între planul divin şi cel uman, pe care o pune în funcţiune. Barr crede de aceea că în Israel nu se poate vorbi de mitologie. În primul rând "modelul de corespondenţă al mitologiei este rupt". În al doilea rând, în Biblie există doar fragmente mitice, care nu pot forma o mitologie. Apoi atenţia Israelului este focalizată pe istorie, nu pe mit (James Barr, "The Meaning of "Mythology" in Relation to the Old Testament", Vetus Testamentum, 9 ş1959ţ, nr. 1, pp. 1-10).

Mythos şi demitologizare

Mai nou, mythos-ul este redefinit ca orice relatare neadevărată sau fictivă, fie religioasă, fie seculară (David Leeming, Myth. A Biography of Belief, Oxford University Press, Oxford / New York, 2002, p. 8). Considerând că orice relatare biblică amestecă istoria, adică faptele reale, cu anumite concepţii care ţin de ideologie, o nouă direcţie reprezentată de şcolile minimaliste din Copenhaga sau Sheffield tinde să asocieze tot mai strâns literatura biblică şi mythos-ul. De exemplu Jeremy Hughes trage concluzia că orice cronologie biblică, la care ne-am fi aşteptat dimpotrivă să reflecte cât mai fidel istoria, este de fapt mitică. "Faptul că scriitorii biblici apreciază mai mult schematismul mitic decât faptul istoric în ceea ce priveşte cronologia sugerează că aceste cărţi "istorice" ale Bibliei pot fi categorisite mai potrivit ca mit şi nu ca istorie" (Jeremy Hughes, Secrets of the Times. Myth and History in Biblical Chronology, JSOT Press, Sheffield, 1990, JSOT.SS 66, p. 265). De asemenea, pentru Giovanni Garbini singurul lucru istoric din Biblie este Biblia însăşi, iar "ceea ce se relatează în Biblie este mit" (Giovanni Garbini, Myth and History in the Bible, Sheffield Academic Press, Sheffield, 2003, p. vii).

Pentru Thomas Thompson, Biblia nu este niciodată istorică, şi aceasta în mod intenţionat; pentru că deşi se foloseşte de fapte istorice, totuşi nu foloseşte limbajul istoric, ci limbajul literar, al povestirii, al predicii şi al cântecului (Thomas L. Thompson, The Mythic Past. Biblical Archaeology and the Myth of Israel, Basic Books, New York, 1999, p. 99).

Deja Rudolf Bultmann în prima jumătate a secolului trecut încercase ceea ce s-a numit demitologizarea Scripturii. Conştient că în Scriptură sunt elemente mitice, el îşi propunea să le separe, decelând astfel esenţa învăţăturii Noului Testament. Părintele Dumitru Stăniloae a spus foarte plastic despre acest demers că este în pericol să arunce din copaie nu numai apa, ci şi copilul, pentru că o asemenea departajare nu poate fi făcută cu precizie chirurgicală.

Mythos-ul şi realitatea

Ne aflăm însă în faţa următoarei întrebări. Este Scriptura în întregime mythos sau doar conţine elemente mitice, înţelegând prin mythos orice relatare fictivă sau care amestecă elemente istorice cu unele fictive? Definiţia este desigur prea largă. Orice literatură ar fi atunci mit, ajungându-se la înţelesul primar al termenului: "înşiruire de cuvinte care au un sens", "discurs" (cf. Pierre Chantraine, Dictionnaire étymologique de la langue grecque, Éd. Klincksieck, Paris, 1968-1980, p. 718). Totuşi este evident că Vechiul Testament conţine idei pe care noi le-am clasifica astăzi ca fiind fictive.

De exemplu, faptul că soarele, luna şi stelele sunt fiinţe vii, faptul că în mare se află un balaur, Leviatanul, faptul că pământul se sprijină pe nişte stâlpi, iar bolta cerească este ca un castron răsturnat din material transparent, prevăzut cu orificii, ("jgheaburile cerului", sau mai bine zis "ferestrele cerului" din Facere 7, 11). Aceste concepţii pot fi încadrate cred în sfera mitică.

Este printre alţii meritul lui Mircea Eliade să arate că mythos-ul nu este deloc negativ. El explică de ce lumea este aşa cum o ştim, justifică fenomene, dar şi regenerează prin proiecţia pe care o face în illo tempore (cf. Robert Alan Segal, Theorizing about Myth, University of Massachusetts Press, Amherst, 1999, pp. 21-22). În spatele elementelor pe care noi le-am cataloga drept fictive, oamenii Vechiului Testament înţelegeau mai bine că soarele, luna şi stelele nu trebuie idolatrizate ca popoarele din jur, că Iahve învinge răul reprezentat de Leviatan, că pământul seamănă cu o casă pentru om şi animale. Înţelegând aceste elemente mitice în sensul lor ultim, le găsim încărcate de realitate.

În fond, trăind sub imperiul pozitivist, noi apreciem mai mult discursul aşa-zis obiectiv, descrierea prozaică, raportul întocmit pe bază de observaţie, deşi acesta rămâne iremediabil la coaja lucrurilor. Poezia, prin metaforă şi simbol, transcende această limită.

Însuşi Mântuitorul Hristos prin pilde nu urmărea adevărul celor relatate, ci realitatea lucrurilor importante. Când le-a spus mulţimilor pilda bunului samaritean, nu-şi aveau rostul întrebări de genul: "Cum îl cheamă pe cel căzut între tâlhari?", "În banda cărui tâlhar a căzut?", "La ce interval de timp au trecut preotul şi levitul?". Pilda este fictivă, ea tipizează, prezintă personajele reduse la esenţial. Totuşi, ruptă de istorie, ea conservă mai bine mesajul adevărat al mântuirii.

Vechiul Testament nu poate fi redus la mythos, pur şi simplu. Minimaliştii pierd din vedere după părerea mea faptul că ajung să idolatrizeze o istorie obiectivă, care de fapt nu există. Literatura biblică nu poate fi despărţită definitiv de istorie, arheologie şi sociologie. Totuşi Vechiul Testament este mult mai mult legat de mythos decât au considerat tradiţionaliştii. Dezavuarea miturilor din epistolele pastorale înseamnă de fapt atenţionarea ca mythos-ul să nu devină principiul religiei. Jung aseamănă mitul cu visul, şi să nu uităm că visul este legat profund de realitatea pe care persoana umană o trăieşte. Totuşi, transformând mythos-ul în esenţa religiei, este ca şi cum am trăi eminamente oniric.

Mythos-ul se fundamentează direct pe metaforă şi simbol, iar dacă acestea sunt înţelese ca atare, ne ajută prin analogiile propuse să depăşim ceea ce poate fi doar observat şi să ne apropiem de ceea ce poate fi doar experiat.