Cinstirea sfintelor moaşte

În aceste zile, în Bucureşti, se desfăşoară pelerinajul în cinstea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, care de 250 de ani ocroteşte capitala României prin prezenţa sfintelor sale moaşte în catedrala de pe Colina Bucuriei.

Mii de oameni în aceste zile urcă la Patriarhie pentru a mulţumi Cuviosului pentru ajutorul primit închinându-se la sfintele sale moaşte. Anul acesta, alături de moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou pe Colina Bucuriei se află spre cinstire şi moaştele Sfântului și Dreptului Lazăr, aduse din Cipru.

Având înainte pelerinajul impresionant al creştinilor ortodocşi la aceste sfinte moaşte, suntem îndemnați să vedem de ce le cinstim şi să luăm seama la vechimea cinstirii sfintelor moaşte în Biserică.

Conform Dogmaticii Ortodoxe, cinstirea sfintelor moaşte stă în strânsă legătură cu cinstirea sfinţilor. „Sfintele moaşte sunt rămăşiţe pământeşti din trupurile sfinţilor, pe care Dumnezeu le-a învrednicit de nestricăciune, de asemenea îmbrăcămintea şi orice alte obiecte rămase de la sfinţi, de care ei s-au folosit în viaţă. Învrednicind de nestricăciune trupurile unor sfinţi, de asemenea înzestrându-le cu darul facerii de minuni, Însuşi Dumnezeu ne arată în chip văzut că moaştele sfinţilor trebuie cinstite. Aşadar, păstrarea acestora în nestricăciune şi puterea lor făcătoare de minuni sunt temeiurile vredniciei lor de cinstire.” (Pr. prof. dr. Isidor Todoran şi Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică)

Dacă parcurgem Catehismul Ortodox, învăţăm că cinstim moaştele sfinţilor „pentru că Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre minuni făcute prin atingere de trupurile sfinţilor când trăiau pe pământ, mărturisind despre puterea ce era în ele (Matei 9, 21; 14, 36; Luca 8, 43-44). Mulţi oameni se vindecau numai atingându-se de ştergarele de pe trupul Sfântului Apostol Pavel (Fapte 19, 11-12). Că trupul sfântului şi după moarte are putere, vedem şi în Vechiul Testament (4 Regi 13, 21).”

Încă de la începutul Bisericii au fost cinstite moaştele martirilor, lucru pe care-l aflăm din Actul Martiric al Sfântului Sfinţit Mucenic Ignatie Teoforul, Episcopul Antiohiei. El a fost ucenicul Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul. Este numit de creştinii din vremea sa Teoforul, care înseamnă purtătorul de Dumnezeu sau cel purtat de Dumnezeu, pentru harul cu care Dumnezeu l-a înzestrat, sau, o a doua explicaţie din perspectiva tradiţiei, că a fost copilul pe care l-a luat în braţe Domnul nostru Iisus Hristos. El a fost martirizat la Roma în anul 107 în timpul persecuţiei împotriva creştinilor din timpul domniei împăratului Traian.

„Creștinii din Roma ce sunt de față la exe­cu­ția sa îi strâng rămășițele pământești, pe care apoi le duc în Antiohia spre mângâierea turmei sale de credincioși. Moaștele Sfântului Ignatie sunt atât de prețuite datorită harului ce era în sfântul mucenic, iar minunile sunt puse pe seama mijlocirilor și rugăciunilor sale fierbinți din lumea cealaltă. Să spunem iarăși că acestea s-au petrecut la sfârșitul primului veac (sau la începutul celui de-al doilea). De atunci încoace, Biserica îl prăznuiește pe Sf. Ignatie la 20 decembrie, ziua martiriului său.” (Gabe Martini, Cultul în Biserica primară și cinstirea osemintelor martirilor, pemptousia.ro)

O altă mărturie din veacul al 2-lea despre cinstirea moaştelor martirilor este legată de martiriul Sfântului Policarp. În acest sens, în Teologia Dogmatică se menţionează că în Epistola Bisericii din Smirna se precizează: „Noi am strâns osemintele lui (Sfântul Policarp) ca un odor mai scump decât aurul şi decât pietrele scumpe şi le-am aşezat unde se cuvine; aici ne vom aduna cu bucurie şi Domnul ne va da nouă să sărbătorim ziua naşterii sale celei martirice, spre amintirea biruinţelor sale şi spre întărirea altor luptători.”

În relatările aghiografice legate de viaţa Sfântului Policarp se vorbeşte şi de un alt mucenic al lui Hristos: „Ducând, așadar, trupul fericitului [mucenic] Vukol la Smirna, în cimitirul din fața porții împărătești spre Efes, l-au așezat acolo unde nu de mult, după înmormântarea lui Thraseas Mărturisitorul (n.tr., acesta a fost Episcop de Eumenia, în Frigia, Asia Minor, în timpul domniei lui Marcus Aurelius), a răsărit un arbore de mirt - iar când toate acestea s-au încheiat, au săvârșit slujba frângerii pâinii [Euharistia] întru pomenirea lui Vukol și a celorlalți (pemptousia.ro).”

De aici vedem că mormintele martirilor erau locuri sacre pentru creştini, unde se săvârşea Sfânta Liturghie. „Raclele au fost concepute ulterior special pentru moaștele sfinților martiri, iar Sfintele Liturghii săvârșite în prezența acestora au ajuns să fie ținute, în mod tradițional, cel puțin o dată pe an - în general, în ziua prăznuirii martiriului acestora. La scurtă vreme, această practică a devenit comună: bisericile nou-întemeiate aveau să fie ridicate fie deasupra moaștelor strămutate ale unui sfânt, fie chiar pe locul unde acesta cândva a mărturisit. De asemenea, Altarul este sfințit prin prezența moaștelor sfinților sau este constituit în însăși cripta unui martir.” (Gabe Martini, Cultul în Biserica primară și cinstirea osemintelor martirilor, pemptousia.ro)

Din aceste exemple din epoca primară a Bisericii vedem vechimea cinstirii moaştelor sfinţilor în creştinism. Mai ales că din această perioadă datează tradiţia ca lăcaşurile creştine să fie zidite pe mormintele martirilor, ceea ce a dus ca până astăzi în piciorul Sfintei Mese a fiecărei Biserici Ortodoxe să fie moaşte de martiri.

Mărturii despre cinstirea sfintelor moaşte găsim şi la Sfânţii Ioan Gură de Aur, Ambrozie al Milanului, Fericitul Augustin, care vorbesc şi de minunile care s-au făcut prin ele.

În concluzie putem afirma fără tăgadă că Biserica a cinstit de la începuturile ei moaştele sfinţilor învăţând că cinstirea acestora „se îndreaptă spre Dumnezeu, a Cărui putere sălăş­luieşte în ele”, după cum precizează Catehismul Ortodox. În acest sens, Fericitul Ieronim precizează: „Cinstim moaştele mucenicilor ca să adorăm dumnezeieşte pe Acela ai Cărui ucenici sunt şi cinstim pe slujitori aşa ca cinstirea lor să treacă asupra Stăpânului.”