Colindele Crăciunului, tradiţie sfântă a neamului românesc

Datina colindatului la poporul român este străveche, avându-şi obârşia în zorii constituirii sale în vatra vechii Dacii. Chiar dacă nu poate fi precizată cu exactitate data apariţiei acestui obicei, totuşi conţinutul poetico-literar al colindelor indică faptul că ele ne vin din adânc de istorie creştină şi românească, unele chiar dinaintea formării poporului nostru, adică din secolul I, din vremea în care Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat, Apostolul neamului românesc, propovăduia Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos pe teritoriul Dobrogei.

Colindul românesc, prin forma sa simplă şi prin mesajul pe care-l exprimă, este glasul sfânt al Sfintei Evanghelii şi al Bisericii extins sau transmis în sufletele şi-n casele dreptcredicioşilor creştini. Colindul reprezintă ecoul popular şi artistic al cântărilor bisericeşti liturgice.

În decursul istoriei noastre, colindele au circulat pe cale orală, adică prin viu grai, ele fiind consemnate în scris şi notate muzical, mult mai târziu, îndeosebi pe filele cărţilor de strană, pe ceasloave şi minee, dar strânse şi în colecţii de colinde şi predate de dascăli de biserici. Dar unde şi cine anume a plămădit aceste frumoase colinde? Cu certitudine în sânul Bisericii-mamă a neamului nostru au apărut aceste comori şi licăriri de lumină, fiind creaţia sfântă a poporului nostru, străbătut de o negrăită sensibilitate şi de la începuturile sale, mărturisitor al credinţei creştine celei adevărate. De aceea, până astăzi colindele revarsă asupra tuturor celor care le cântă şi le ascultă lumina cunoştinţei de Dumnezeu, întărind credinţa ortodoxă, pace şi bucurie dumnezeiască. Cel mai des cântate în spaţiul mioritic românesc, alături de doinele şi baladele bătrâneşti, colindele, prin forma şi adevărurile de credinţă transmise într-o manieră simplă şi concentrată, plină de acurateţe literară şi inocenţă spirituală, se găsesc pe buzele tuturor creştinilor ortodocşi, şi nu numai. Obiceiul de a colinda a prins rădăcini şi la alte popoare, fiindcă prin colinde se exprimă iubirea şi recunoştinţa tuturor creştinilor pentru darul dumnezeiec al Întrupării Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră a tuturor. Pentru a da expresie şi căldură laudei şi mulţumirii aduse lui Dumnezeu, colindele sunt cântate pe la casele oamenilor şi în biserici, începând de la sărbătoarea Sfântului Andrei şi până la Bobotează. Dar ele nu se vorbesc, ci sunt cântate, fiindcă prin cântec sau melos ele sunt menite să se adreseze deopotrivă minţii şi sufletului. Pe de o parte ne luminează mintea, pe de alta, ne mişcă inima şi fac legătura dintre inimă şi minte. Totodată ele sunt punţi între generaţiile prezentului şi ale trecutului şi exprimă legătura noastră cu Hristos şi Sfinţii Apostoli, fapt exprimat foarte frumos în versurile unui colind: Azi cu strămoşii cânt în cor colindul sfânt şi bun / tot moş era şi-n vremea lor bătrânul Moş Crăciun.

Valoarea istorico-biblică a colindelor

În primul rând, colindele au o bază biblică, relatând în versuri întâmplările şi faptele ce au precedat evenimentul sfânt al Naşterii Domnului. Astfel, aflăm că cei trei magi de la Răsărit spre stea au călătorit / şi-au mers până au stătut undâ era pruncul născut. Aceştia i-au adus daruri: aur, smirnă şi tămâie. Contextul istoric al Naşterii lui Hristos este redat în colindul Împăratul Romei, în care se arată că aceasta a avut loc în timpul împăratului roman Octavian Augustus; de asemenea, se face referire la plecarea lui Iosif şi a Fecioarei Maria din Nazaret în Betleem pentru a se înscrie la recensământul populaţiei organizat din porunca împărătească, precum şi episodul venirii magilor de la Răsărit cu daruri de aur, smirnă şi tămâie.

Colindele O, ce veste minunată şi Steaua sus Răsare ne învaţă că Fecioara Maria naşte astăzi pe Mesia, adverbul de timp întrebuinţat aici subliniind timpul Bisericii ca actualizare a actului Întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a tuturor actelor Răscumpărării, dar şi faptul că pentru noi creştinii Hristos Se naşte în ieslea sufletelor noastre în sens duhovnicesc, de fiecare dată când ne pregătim cu rugăciune, post şi fapte bune.

În acelaşi timp, Naşterea Domnului este o împlinire a graiului profeţilor: Astăzi S-a născut Cel fărâde-nceput cum au spus proorocii. Sfântul Evanghelist Luca relatează faptul că Fecioara Maria L-a născut pe Iisus în iesle, nemaifiind loc pentru Familia Sfântă în casele locuitorilor Betleemului (Luca 2, 7), episod surprins în următoarele versuri: Aseară peânserate / Fecioara Maria, În Betleem cetate / Călătorind sosea, Şi fiind obosită / Locaşul şi-l cerea, În Betleemul mare / Nimeni nu o primea. Colindul Praznic luminos ne arată ura lui regelui Irod care căuta să curme viaţa Pruncului Iisus: Dar Irod era că se tulbura de naşterea Sa / El Îl căuta voind morţii a-L da, dar Pruncul Iisus din ţară S-a dus.

Din versurile unor colinde desprindem învăţătura despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, Cel fără de început, născut din Tată fără de mamă mai înainte de veci şi din mamă fecioară fără de tată, în timp, la plinirea vremii: Că Fiul dumnezeiesc al Tatălui Cel ceresc / S-a născut azi din Fecioară voind pentru noi să moară. Hristos este Unul mărit în Treime preaslăvit sau Deâmpărat mare şi tare / pe Dumnezeu Tatăl are şi pe Duhul dimpreună / Care toate le lumină, prin acestea reliefând totodată Unimea şi Treimea. Hristos S-a născut din Fecioara Maria şi prin zămislirea Duhului Sfânt: Că a născut Prunc, Prunc din Duhul Sfânt Fecioara curată, dar în acelaşi timp El este Fiul Cel din vecie trimis de Tatăl nouă tuturor, ca să crească şi să ne mântuiască, adică să experimenteze condiţia omului cu tot realismul ei, să crească în sânul familiei, pentru a cunoaşte ce înseamnă iubirea părintească şi astfel să mântuiască lumea din interiorul ei.

Naşterea Cuvântului are o valoare pancosmică

Adevărul Întrupării Domnului este evidenţiat în colindul Nouă azi ne-a răsărit, în care se arată că Iisus a fost născut din Fecioara Maria în iesle, a fost alăptat de maica Sa, a fost înfăşat în scutece şi culcat în iesle pentru a noastră mântuire, toate aceste acte evidenţiind chenoza sau smerenia deplină a Fiului lui Dumnezeu, dar şi ostilitatea pe care a întâmpinat-o încă de la naştere din partea oamenilor. Deşi smerit, Hristos este în acelaşi timp Om şi Dumnezeu, Împărat al întregii făpturi. De aceea, magii şi păstorii de la iesle I s-au închinat ca unui mare Împărat.

Naşterea Cuvântului are o valoare pancosmică, deoarece la bucuria evenimentului sfânt participă întreaga creaţie, cerul şi pământul, lumea văzută şi cea nevăzută, anume: îngerii, oamenii (păstorii şi magii), steaua de la Răsărit, vietăţile necuvântătoare: Îngerii cântau, păstorii fluierau, magii seânchinau, toţi se bucurau.

Scopul venirii Domnului în lume este mântuirea neamului omenesc şi a întregului cosmos, deschiderea uşilor Împărăţiei cerurilor şi omorârea morţii şi biruinţa asupra vrăjmaşului diavol: Raiul cel închis, azi iar s-a deschis / Şarpelui cumplit capul s-a zdrobit / Şi strămoşii iară prin Sfânta Fecioară, iar s-au înnoit. Dar înnoirea întregii creaţii s-a săvârşit prin jertfa Crucii. De aceea, unele colinde exprimă şi adevărul venirii lui Hristos în trup pentru a Se jertfi. În Întrupare este prezentă Taina Crucii Sale, dar şi înfierea omului prin Taina Sfântului Botez. În unul din colinde se cântă: Preamăritul Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, / Ca să fie mântuire de la blestem şi pieire, / Lerui Doamne, / Busuioc şi Cruce-n casă, / rămâi gazdă sănătoasă, / Lerui Doamne.

În fiecare an, la 25 decembrie, Îl aşteptăm pe Hristos Domnul, aşa cum L-au aşteptat strămoşii noştri, retrăind prin viersuirea colindelor bucuria celor care au fost martori ai Naşterii Sale.