Comuniunea creştinilor după modelul Treimii

Una din provocările actuale pentru Biserică este că trebuie să-şi manifeste prezenţa şi lucrarea ei într-o societate răvăşită de egoism, individualism şi divizare. Pentru fiecare dintre noi, în mod conştient sau nu, voit sau mai puţin voit, celălalt este definit ca "duşmanul meu", iar cultura în care trăim subscrie în multe feluri la această viziune. Legătura dintre individualitate, libertate şi comuniune este abordată de teologul Ioannis Zizioulas, Mitropolit de Pergam, în ultima sa carte "Comuniune şi Alteritate".

Mitropolitul Ioannis Zizioulas spune că alteritatea şi comuniunea se exclud reciproc, sau cel puţin aşa poate fi constatat din experienţa istorică a omenirii, care şi-a fundamentat actuala organizare socială şi politică pe nevoia de a asigura protecţia şi securitatea persoanei umane faţă de celălalt, de semenul său. Organisme internaţionale şi-au asumat rolul de a asigura pacea. Au dat reguli şi drepturi care să stabilească în cele mai mici detalii relaţiile dintre oameni. Termenii unei relaţii trebuie acceptaţi de ambele părţi. Omul modern doreşte să fie singur şi protejat de ameninţarea fratelui său. "Toate acestea arată că în cultura noastră protecţia de celălalt este o necesitate fundamentală. Ne simţim din ce în ce mai ameninţaţi de prezenţa celuilalt. Suntem forţaţi şi chiar încurajaţi să-l considerăm pe celălalt drept inamicul nostru înainte de a putea să-l tratăm ca pe un prieten. Comuniunea cu celălalt nu este spontană; e construită pe trucuri care să ne protejeze implicit în prezenţa celuilalt. Îl primim pe celălalt doar în măsura în care el nu ne ameninţă intimitatea sau doar în măsura în care el foloseşte fericirii noastre individuale", spunea Ioannis Zizioulas.

Inerţia păcatului îl împinge pe om departe de Dumnezeu şi de semenul său

Teologia Bisericii consideră această luptă a omului cu semenul o consecinţă directă a păcatului sau a stării decăzute a naturii umane. Frica de celălalt este moştenită prin naştere. Este o patologie care are rădăcinile înfipte adânc în existenţa omului. Este rezultatul respingerii Celuilalt prin excelenţă, adică a Creatorului nostru. Respingerea lui Dumnezeu a adus inevitabil frica de Dumnezeu şi de orice vine de la el. Inerţia păcatului îl împinge pe om departe de Dumnezeu şi de semenul său care vine de la Dumnezeu. În fiecare moment, omul, în situaţiile cele mai banale sau atunci când se află în momente cruciale ale vieţii sale, refuză din start pe Dumnezeu şi darul Său. Ioannis Zizioulas spune că prima "afirmare de sine" a omului s-a realizat prin respingerea Celuilalt, şi nu prin acceptarea Acestuia, şi este, prin urmare, firesc şi inevitabil ca Celălalt, fie că este vorba de Dumnezeu sau de semenul nostru, să devină inamic şi ameninţare. Mergând mai departe pe această linie, teologul grec consideră că frica de semenii noştri se manifestă în respingerea oricărei forme de alteritate, de manifestare personală şi diversă, adică a darurilor personale sădite în fiecare om.

Starea decăzută de comuniune este aranjamentul pentru coexistenţă

Acest lucru poate fi uşor observat prin obsesia corporatistă a societăţii care încearcă din răsputeri să creeze indivizi identici, uniformizaţi şi înregimentaţi unui program sau unei ideologii. "Împărţim vieţile noastre şi fiinţele umane conform diferenţelor. Organizăm state, cluburi, frăţii şi chiar Biserici pe baza diferenţelor. Când diferenţa devine diviziune, comuniunea nu este decât un aranjament pentru coexistenţa paşnică. Ea ţine atât cât ţin interesele reciproce şi poate fi oricând preschimbată în confruntare şi conflict dacă interesele încetează să coincidă. Societăţile noastre şi situaţia de astăzi a lumii noastre dă o amplă mărturie asupra acestui lucru." Această situaţie nu este o problemă etică, ci se înscrie în planul ontologic al creaţiei, adică ţine de structura existenţială a lumii şi a omului.

Folosindu-se de cugetările Sfântului Maxim Mărturisitorul şi ale Sfântului Grigorie de Nyssa, Mitropolitul Pergamului arată că diferenţele sunt sădite în orice lucru creat. Diferenţele constituie în sine un lucru bun, pentru că pe ele se întemeiază diversitatea şi vocaţia personală a fiecărui om. Instrumentalizarea lor astfel încât să conducă la diviziune şi separaţie şi în cele din urmă la distanţă este calea sigură a morţii şi pierderii omului. Moartea este ultima diviziune după mai multe diviziuni succesibile, este separaţia dintre suflet şi trup.

Pocăinţa este cea mai sigură cale de a redobândi comuniunea

Armonizarea dintre fiecare persoană umană, depăşirea individualităţilor şi realizarea comuniunii sunt realităţi ce ţin de viaţa Bisericii, viaţă comunicată fiecărui mădular al acesteia. În viaţa Bisericii se poate vedea lupta pentru reconcilierea omului cu Dumnezeu şi a omului cu semenul său, luptă care nu are întotdeauna o finalitate triumfalistă, ci mai degrabă smerită. Pentru Ioannis Zizioulas, esenţa existenţei creştine în Biserică este metanoia sau pocăinţa. "Fiind respins sau primit cu teamă de noi, celălalt ne schimbă sau ne provoacă la pocăinţă. Însăşi existenţa durerii şi morţii în lumea materială, deşi necauzată de cineva dintre noi, ne poate duce către metanoia, pentru că toţi ne împărtăşim de căderea lui Adam şi toţi trebuie să suferim din pricina faptului că făptura nu ajunge la comuniunea cu Dumnezeu şi nu doboară moartea. Sfinţenia Bisericii trece prin sinceră şi adâncă pocăinţă. Toţi sfinţii plâng din cauză că se simt cumva responsabili personal de căderea lui Adam şi de consecinţele pe care le-a avut pentru făptura nevinovată." Prin urmare, pocăinţa este cea mai sigură cale în a redobândi comuniunea. Omul se împacă cu Dumnezeu pocăindu-se, omul se reuneşte cu fratele său doar dacă se pocăiesc. Acest adevăr a fost mărturisit totdeauna de viaţa monahală, unde chiar şi pentru cele mai mici gesturi călugării îşi cereau iertare unul de la altul. Orice relaţie umană trebuie întemeiată pe pocăinţa reciprocă. Puterea înnoitoare şi sfinţitoare pe care Biserica o împărtăşeşte oamenilor derivă din modelul absolut de comuniune, din Sfânta Treime. "Sfânta Treime arată că alteritatea este absolută. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt diferiţi, nici Unul dintre Ei nefiind subiect confuz cu ceilalţi Doi. Nu putem spune ce este fiecare Persoană; doar cine este Ea. Alteritatea şi personalismul sunt de neconceput în afara relaţionării. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt nume ce indică relaţionarea. Nici o persoană nu poate fi diferită fără să fie în relaţie. Comuniunea nu ameninţă alteritatea; o generează." Modelul Sfintei Treimi arată că în cadrul comuniunii omul se manifestă şi se arată ca persoană unică, irepetabilă şi deplină.

Cum poate omul realiza comuniunea

Ioannis Zizioulas spune că omul are şansa de a realiza comuniunea doar dacă se incorporează în icoana Fiului lui Dumnezeu întrupat, în Mântuitorul Iisus Hristos. Această asumare a lui Hristos în viaţa credinciosului implică şi experienţa Crucii, ca renunţare la propria voinţă de dragul celuilalt. "Fără să sacrificăm propria voinţă şi să o supunem voinţei celuilalt, nu putem repeta în noi înşine ceea ce a făcut Domnul nostru în Grădina Ghetsimanii acceptând voia Tatălui, nu putem reflecta cu acurateţe, în istorie, comuniunea pe care o vedem la Treimea cea Una". Creştinul este chemat să realizeze o comuniune chenotică cu fratele său. "Această înţelegere kenotică a comuniunii cu celălalt nu e determinată în vreun fel de calităţile pe care el sau ea le-ar avea sau nu. Acceptând comuniunea cu păcătoşii, Hristos a aplicat modelul trinitar. Celălalt nu este sau nu trebuie să fie identificat prin calităţile sale, ci prin simplul fapt că el sau ea există, şi că există el însuşi sau ea însăşi. Nu putem discrimina între cei vrednici să fie acceptaţi şi cei nevrednici să fie respinşi. Aşa ne cere modelul hristologic de comuniune cu celălalt."

În Duhul Sfânt, fiecare celălalt este un sfânt potenţial, chiar dacă pare a fi un păcătos

În Biserică, Duhul Sfânt este asociat cel mai mult cu comuniunea, dar şi cu venirea ultimelor zile ale istoriei, adică cu eshatologia. Ierarhul grec spune că acolo unde Duhul suflă nu se creează numai sfinţi individuali, ci un eveniment de comuniune pentru că Duhul transformă tot ce atinge în fiinţă relaţională. "Pe de altă parte, dimensiunea eshatologică a prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt afectează adânc identitatea celuilalt: nu pe baza trecutului sau prezentului cuiva îl sau o acceptăm, ci pe baza viitorului. Iar dacă viitorul este în mâinile lui Dumnezeu, înţelegerea noastră pentru celălalt se eliberează de judecata trecută faţă de el. În Duhul Sfânt, fiecare celălalt este un sfânt potenţial, chiar dacă pare a fi un păcătos."

Neglijarea alterităţii naturii conduce la criza ecologică

Ioannis Zizioulas susţine că nerespectarea alterităţii creaţiei, a diversităţii şi a diferenţelor ei este una din cauzele crizei ecologice actuale, care ameninţă integritatea şi funcţionalitatea naturii. "Omul nu respectă alteritatea a ceea ce nu e uman, ci tinde să o absoarbă în el însuşi. Aceasta este cauza problemei ecologice. Într-o încercare disperată de a o corija, omul poate cădea cu uşurinţă în alternativa păgână: să se absoarbă omul în natură. Trebuie să fim cu mare grijă. În afara tradiţiilor ei, Ortodoxia este chemată să ofere soluţia creştinească a problemei. Natura este "celălalt", cu care omul este chemat să vină în comuniune, să o afirme ca "bună foarte" prin creativitate personală."

"Trăim într-o vreme în care comuniunea cu celălalt devine extrem de dificilă nu doar în afara, ci şi înlăuntrul Bisericii. Ortodoxia are viziunea dreaptă a comuniunii şi alterităţii în credinţa ei şi în existenţa ei euharistică şi eclesială. Este ceea ce trebuie să mărturisim în mijlocul culturii apusene. Însă pentru ca mărturia noastră să reuşească, trebuie să ne zbatem să aplicăm această viziune la modul ei de a fi. Creştinii ortodocşi în mod inevitabil pot să greşească, dar Biserica în întregul ei va reuşi. De aceea Biserica Ortodoxă trebuie să caute cu grijă la modul ei de a fi. Când celălalt este respins pe criteriul diferenţelor naturale, sociale, etnice sau chiar morale, mărturia ortodoxă este distrusă."

Unul din cei mai cunoscuţi teologi ortodocşi

Înalt Preasfinţitul Ioannis Zizioulas, Mitropolitul Pergamului, născut pe 10 ianuarie 1931, este un ierarh grec al Patriarhiei Ecumenice, preşedintele Academiei din Atena şi unul dintre cei mai cunoscuţi teologi ortodocşi la ora actuală. Mitropolitul Ioannis şi-a început studiile academice la Universitatea din Tesalonic şi Atena în 1950, şi apoi din 1955 la Institutul Ecumenic de la Bossey. Între 1960 şi 1964, Ioannis Zizioulas a urmat cursurile de doctorat sub îndrumarea teologului ortodox Georges Florovsky. Titlul de doctor în teologie l-a primit în 1965 la Universitatea din Atena. Teologul grec a predat istoria Bisericii, patrologie şi teologie sistematică în cadrul Universităţii din Atena, la Universitatea din Edinburgh, la Universitatea din Galsgow, la Institutul de cercetare în domeniul teologiei de la Kingâs College London şi la Facultatea de Teologie din Tesalonic. În 1986 a fost ales şi hirotonit ca Mitropolit de Pergam.

În domeniul teologic, Ioannis Zizioulas a contribuit la fundamentarea eclesiologiei pe învăţăturile patristice despre Sfânta Euharistie şi rolul central al episcopului în Biserică. Teologia lui Ioannis Zizioulas reflectă influenţa teologilor ruşi emigranţi în Occident, ca Nikolai Afanassief, Vladimir Lossky şi Georges Florovsky. Teologul grec a fost influenţat în mod semnificativ şi de teologia ascetică a arhimandritului Sofronie Saharov de la Essex. Ioannis Zizioulas face parte din numeroase comisii de dialog dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică sau Bisericile Protestante.