Contribuția Sfântului Grigorie Teologul la formularea și apărarea dogmei trinitare

În istoria dezvoltării dogmei creștine, Sfântul Grigorie Teologul († 390) ocupă un loc central, fiind unul dintre principalii dascăli ai teologiei trinitare în epoca patristică, după cum îl numește patrologul Stylianos Papadopoulos: „Cel mai strălucit, cel mai ales teolog al Bisericii după Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan” (Patrologie, II/2). Într-un context marcat de dispute hristologice și pnevmatologice intense, gândirea sa teologică a contribuit decisiv la clarificarea și fixarea învățăturii Bisericii despre Dumnezeul Cel Unul în ființă și întreit în Persoane.

Secolul al IV-lea reprezintă o etapă crucială în cristalizarea dogmei Sfintei Treimi. După condamnarea arianismului la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), controversele doctrinare nu au încetat, ci s-au extins, vizând în special statutul ontologic al Duhului Sfânt. Curente precum arianismul moderat, erezia pnevmatomahă și apolinarismul au pus sub semnul întrebării egalitatea Persoanelor divine.

În acest climat teologic tensionat, Sfântul Grigorie Teologul a asumat misiunea de a apăra și formula coerent învățătura despre Sfânta Treime, nu doar prin argumente raționale, ci printr-o teologie profund ancorată în revelația dumnezeiască și în experiența liturgică a Bisericii. Biograful său, Jean Bernardi, caracterizează ­scopul omiliilor sfântului, spunând că ele au fost rostite „împotriva arienilor care dețineau Constantinopolul de paisprezece ani, el trebuia să predice doctrina trinitară definită de Sinodul de la Niceea în 325, dar, în același timp, trebuia și să asigure, mai general, formarea creștină a auditoriului său”. Luptând cu erezia arianistă din Constantinopol, istoria a consemnat că, la urcarea sa pe tronul constantinopolitan, creștinii niceeni se rugau pe ascuns, prin pivnițe, case și peșteri, fiindu-le luate toate bisericile, iar, când a plecat din Constantinopol, toate bisericile fiind luate din mâinile arienilor și date drept­credincioșilor niceeni.

Apărarea dumnezeirii Duhului Sfânt

După anul 350, Biserica fiind cutremurată de problema relației între Persoanele Sfintei Treimi, Sfântul Grigorie este cel care continuă lucrarea teologică începută de prietenul său, Sfântul Vasile cel Mare, explicând și clarificând aproape definitiv distincția dintre însușirea personală și fire, cu privire la Persoanele dumnezeiești, fapt ce a condus la deoființimea Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt. Contribuția majoră a Sfântului Grigorie constă în articularea echilibrată a raportului dintre unitatea ființei divine (μία οὐσία) și distincția ipostatică (τρεῖς ὑποστάσεις). El afirmă cu fermitate că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt consubstanțiali, egali în dumnezeire, fără amestecare și fără separare.

În calitate de președinte al Sinodului al II-lea Ecumenic de la Constantinopol din 381, Sfântul Grigorie luptă pentru introducerea în Simbolul de credință de la Niceea a declarației despre deofiin­țimea cu Tatăl și cu Fiul a Duhului Sfânt. Prin expunerile dogmatice referitoare la Duhul Sfânt, pe care le face în cea de-a cincea Cuvântare teologică, ajunge să fie cel mai mare pnevmatolog al Bisericii, după cum este caracterizat de patrologul St. Papadopoulos.

Un aspect esențial al teologiei sale îl constituie afirmarea explicită a dumnezeirii Duhului Sfânt, afirmând: „Duhul este Dumnezeu? Desigur! Deci este deoființă? Desi­gur, din moment ce este Dumnezeu!” (Cuv. XXXI, 10) În fața pnevmatomahilor, Sfântul Grigorie susține că Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat, vrednic de aceeași cinstire și închinare ca Tatăl și Fiul, ajungând să fie primul între teologii Bisericii care a teologhisit adevărul dogmatic despre Duhul Sfânt. Deși termenul „Dumnezeu” nu este întotdeauna atribuit explicit Duhului în Sfânta Scriptură, Sfântul Grigorie demonstrează că lucrarea Sa mântuitoare și sfin­țitoare presupune în mod necesar dumnezeirea Sa, după cum se poate înțelege: „Sfântul Duh a lucrat mai întâi în puterile îngerești... Apoi în Părinți și Profeți... Apoi în ucenicii lui Hristos” (Cuv. XLI, 11). „Se naște Hristos. Duhul Îi este premergător; Se botează Hristos, Duhul Îi este mărturisitor; este ispitit Hristos, Duhul Îl duce în pustie; săvârșește minuni Hristos, iar Duhul Îl întovărășește; Se urcă la cer Hristos, Duhul Îi este urmaș” (Cuvântarea a V-a despre Duhul Sfânt).

Apărarea Logosului Întrupat și unirea firilor

Dezvoltarea ideilor greșite născocite de către Apolinarie în Laodiceea, Antiohia și chiar Nazianz conduce la o luptă pe care Sfântul Grigorie o duce cu multă măiestrie. Ideile denaturate ale lui Apolinarie din Laodiceea aduceau grave consecinţe hristologice, antropologice și soteriologice. El susținea greșit că Logosul a asumat doar trupul, punând astfel sub semnul îndoielii integritatea firii omenești în Hristos, și astfel dizolvarea firii ome­nești, făcând problematică înfăptuirea mântuirii, de vreme ce Cuvântul nu asuma și mintea umană, „ceea ce nu este asumat nu este vindecat”, după cum spunea marele dascăl și teolog constantinopolitan. De aceea Sfântul Grigorie afirma simplu, în epistola către Cledoniu, spunând astfel: „Păstrează-l atunci pe om întreg și unește-l cu dumnezeirea, astfel încât să săvârșești binele în întregime!” (Epistola 101, 36).

Pentru a combate erezia apolinaristă, care omitea din Simbolul de credință de la Niceea expresia „S-a făcut om”, Sfântul Grigorie este cel care în 380 stabileşte sărbătoarea Nașterii Domnului, la Constantinopol, pentru a scoate în evidență întruparea Fiului lui Dumnezeu. Această activitate oratorică poate fi privită drept o confruntare purtată sub aparența diplo­mației, îndreptată împotriva ereziilor, evoluția cultului răspunzând favorabil frământărilor ­religioase ale epocii. Întregul tezaur omiletic al acestei perioade de cristalizare a dogmelor creș­tine reprezintă, de fapt, un adevărat câmp de luptă împotriva ereziilor și a doctrinelor greșite apărute în spațiul respectiv, Sfinții Părinți valorificând nu doar evenimentele biblice, ci și profunzimea lor teologică și mesajul Sfintei Scripturi pentru definirea doctrinei Bisericii. Prin întemeierea acestei sărbători, Sfântul Grigorie formulase, corect și cu măiestrie, adevărul privitor la unirea celor două firi în Hristos, arătând că „la propriul chip vine și poartă trupul pentru trup și suflet rațional. Se amestecă pe Sine pentru sufletul meu, curățind pe cel asemenea cu Cel asemenea. Și se face întru totul om, în afară de păcat! Născut din Fecioară, curățită în prealabil atât cu sufletul, cât și cu trupul, căci trebuia ca atât nașterea să fie cinstită, cât și fecioria să fie preaslăvită! Dumnezeu ieșind din Sine cu asumarea omului, S-a făcut unul din două realități contrare, trup și Duh! Dintre acestea, Unul a îndumnezeit, celălalt s-a îndumnezeit!... Cel care este se supune devenirii, Cel necreat Se face acum creat și Cel neîncăput Se încape, prin intermediul sufletului rațional, mijlocitor între Dumnezeire și grosimea trupului!” (Cuvântarea XXXVIII, 13).

Cuvântările teologice - sinteză dogmatică

Cele cinci Cuvântări teologice rostite la Constantinopol (Cuvintele 27-31) constituie o sinteză dogmatică de o valoare excep­țională. În acestea, Sfântul Grigorie defi­nește condițiile autentice ale teologhisirii, afirmând că teologia nu poate fi separată de curăția vieții și de contem­plația duhovnicească, „a vorbi altora despre Dumnezeu, a-i lumina, presupune posedarea luminii în deplinătatea ei de către noi înșine. Pentru a dobândi această lumină și pentru a o aduce și altora, trebuie să ne pregătim cu sârg, întrucât Cuvântul nu vine în sufletele nepregătite să-L primească. Această pregătire, care începe cu frica de Dumnezeu, constă în alungarea duhului necurat și material” (Cuvânt la Botezul Domnului). Este vorba despre vederea lui Dumnezeu, despre care vorbește în special în legătură cu căutarea teologică. Pentru Sfântul Grigorie, teologia este de neconceput în afara vederii lui Dumnezeu, după cum afirmă în una din Cuvântările sale: „Ai dori să ajungi teolog și vrednic de Dumnezeu? Păzește poruncile, călă­torește cu cele date spre împlinire! Căci săvârșirea ­este trecere spre contemplare!” (Cuvântarea a XXVII-a, 3).

Sfântul Grigorie Teologul rămâne unul dintre cei mai im­portanți apărători ai dogmei Sfintei Treimi, un teolog al echilibrului și al profunzimii dogmatice. Prin gândirea sa, Biserica a dobândit un limbaj precis pentru exprimarea uneia dintre cele mai înalte taine ale credinței. Teologia sa nu este doar o apărare intelectuală a dogmei, ci o invitație la comuniune vie cu Dumnezeul Treimic, izvorul mântuirii și al vieții veșnice.

Pentru creștinul de astăzi, Sfântul Grigorie Teologul rămâne un model de curaj duhovnicesc. El ne învață că putem fi răniți de lume, dar neînvinși în Hristos, dacă ne păstrăm credința curată și inima ancorată în iubirea lui Dumnezeu.