Copiii, avangarda Împăratului ceresc

Intrarea Domnului în Ierusalim, cetatea cea omorâtoare de profeţi, reprezintă începutul Crucii şi al exodului către Tatăl, provocarea ultimă a autorităţilor religioase şi politice din partea Celui Care este întâmpinat şi recunoscut de la porţile cetăţii drept rege mesianic, făgăduit şi aşteptat de către popor.

Surpriza cea mare es­te că recunoaşterea a­cestuia este o cere­mo­­nie de întâmpi­na­­re la care protagoniştii prin­ci­­pali sunt copiii. Toate eveni­men­­tele şi gesturile lui Hristos Dom­nul sunt o împlinire a Scrip­turilor, a unui plan tainic mai înainte cunoscut lui Dum­nezeu şi prezentat umbros, e­nig­matic, prefigurativ în Lege, în profeţi şi în psalmi. În intra­rea în sfânta cetate toate cele sme­rite şi lipsite de putere şi mă­reţie Îi slujesc Domnului: un pui de asină Îi este deopotrivă tron umblător, animal de pova­ră, iar pruncii iudeilor Îi sunt he­ralzi, vestitori tainici. Asinul de lângă ieslea Betleemului Îl poar­tă pe Cel blând şi smerit că­tre Patimi, iar pruncii Îi aş­tern calea făcând din hăinuţele lor covor minunat, iar din ra­mu­rile de biruinţă umbrar de tai­nă. Dacă lângă ieslea veche bo­ul şi asinul arătau taina u­ni­rii prin Logosul devenit hrană ne­cuvântătoarelor, adică u­ma­ni­tăţii iraţionale decăzute, atât prin cerbicia iudaică, cât şi prin în­tunecarea păgânească, aici mân­zul asinei înfăţişează taina pur­tării lui Hristos prin smerenie. Noi, fiecare în parte, spune Fe­ricitul Augustin, suntem che­­maţi să ne facem animale de povară care să-L ducem me­reu pe Domnul de la Betleem la Ie­ru­sa­lim. Am fost fascinat în co­pilărie atunci când tata mi-a spus că a­si­­nul, măgăruşul, este un animal sfânt pentru că L-a pur­tat pe Iisus către Ierusalim, iar atunci când am văzut pri­mul măgăruş stingher pe un câmp, m-am a­pro­piat să-l stu­di­ez, mai ales că tata adăugase un detaliu interesant: toţi mă­gă­ruşii au o cruce pe spa­te ca semn ales că L-au purtat pe Dom­nul spre Cruce.

Domnul intră doar în cetatea inimii lipsite de răutate

Icoana praznicului este pli­nă de veselie, cetatea sfântă pri­mind alura şi strălucirea Ie­ru­sa­li­mului ceresc, iar copiii au ima­gi­nea unor catehumeni ca­re-şi dez­bracă haina vechiului A­dam îm­brăcând cu jubilaţie hai­nă al­bă pascală de neofit, ur­cându-se cu curaj în pomul ra­iului şi pur­tând în mâini ramuri de bi­ru­in­ţă. Modul în care Bi­serica mamă a Ierusalimului a ţinut să săr­bă­to­rească acest e­veniment sfânt în secolul al IV-lea, descris de pe­­lerina E­ge­ria, are în centru co­­piii: „Şi toţi co­piii din aceste lo­curi, chiar şi cei care nu pot u­m­bla în picioa­re, ci, fiind ei prea ti­neri, îi ţin pă­rinţii pe umeri, cu toţii poar­tă ramuri, unii de pal­mier, alţii de măslin. Şi astfel, e­piscopul es­te condus întocmai aşa cum a fost condus Domnul o­di­­nioară“ (E­geria, Pelerinaj la Lo­curile Sfin­te).

Intrarea istorică în Ierusa­lim prefigurează intrarea Dom­nu­lui şi a celor ce vor crede în El în Cetatea cerească. Toate ele­men­­tele icoanei liturgice au o co­notaţie eshatologică. Pre­zen­ţa copiilor sugerează lipsa de vi­clenie, neîncremenire, ne­rău­ta­te. Ei aduc cântare profetică, în­gerească, fiind imagi­ni ale în­gerilor din cer: „Şezând pe mânz de asină, Hristoase, când ve­neai la Patimă, ai pri­mit de la pruncii cei fără de răutate cân­tare de biruinţă, Tu, Cel ce eşti lăudat de îngeri cu cântare în­treit sfântă“. Ramurile pe ca­re le poartă sunt simboluri ale vir­tuţilor, iar hainele aşternute pe cale simboluri ale făptuirii dum­nezeieşti. Imnografia praz­ni­cului cântă din toată bogăţia a­cestor armonice biblice: „Să ne veselim toţi credincioşii cu un glas, aducând lui Hristos şi noi acum, ca pruncii aceia, stâl­pări de virtuţi. Să-I întindem hai­ne de fapte dumnezeieşti, şi cu taină să-L primim în sufle­te“. Mesajul este unul bogat în sem­nificaţii, dar simplificat ar su­na astfel: Domnul intră doar în cetatea inimii lipsite de ră­u­ta­te; numai nerăutatea Îl recu­noaş­te pe Domnul. În acelaşi timp, copiii sunt o imagine a prun­­cilor iudei întâi-născuţi pe ca­­re îngerul morţii îi cruţă în noap­­tea ieşirii din Egipt, dar şi a celor întâi-născuţi în cer.

Originea semnificaţiilor es­ha­­­tologice amintite vine din lec­­tura tipologică a sărbătorii iu­­daice a corturilor, care avea loc din 15 până în 22 septembrie, şi care nu a cunoscut pre­lun­­­gire directă în anul liturgic creş­­tin, fiind înţeleasă de Pă­rin­­ţii Bisericii ca un tip sau fi­gu­­ră a realităţilor creştine. O­ri­gi­­nea arhaică a acestei săr­bă­tori iudaice se află în ciclul săr­bă­­torilor sezoniere, fiind practic sărbătoarea recoltei (Lev. 23, 39), căreia i s-au adăugat câ­­teva rituri specifice: locuirea în colibe din ramuri timp de şap­­te zile, libaţii cu apă pentru ploa­ie, procesiuni în jurul alta­ru­­lui cu un buchet (lulab) de ra­­muri din salcie, mirt şi pal­mier, purtând un fruct de lă­mâi (etrog). În general, memoria unui eveniment istoric s-a a­­taşat de o sărbătoare arhaică. Paş­­tele, sărbătoarea primelor spi­­ce, a azimelor, a devenit săr­bă­­toarea întâilor-născuţi cru­ţaţi de către înger în Egipt. A­cest proces a fost mult mai târ­ziu în cazul sărbătorii Cor­tu­ri­lor. În cartea Leviticului, săr­bă­­­toarea Tabernacolelor era des­­tinată să le amintească iu­de­i­lor de şederea lor în cort în vre­­mea peregrinării lor prin de­­şert după exod (Lev. 23, 43). În epoca profeţilor, evenimen­te­­le Exodului devin figuri sau ti­­puri ale realităţilor eshatolo­gi­­­ce: viaţa drepţilor în Împă­ră­ţia mesianică este reprezentată ca o locuire în tabernacole, f­i­gu­­r­ate prin corturile şederii în de­­şert (Is. 32, 18). Ritul iudaic al locuirii în colibe a primit sem­­nificaţia eshatologică de pre­figurare a sălaşurilor în ca­re drepţii vor locui în veacul vii­tor.

Ziua marelui Hosanna

Podoaba acestor locaşuri ale pe­­trecerii în veşnicie a fost pu­să în legătură cu faptele să­vâr­şi­­te de către cei drepţi în viaţa pă­­mântească. Există un temei mai vechi şi mai adânc al in­ter­pre­tării eshatologice în săr­bă­toa­­rea anuală a instituirii re­ga­­­le, preluată din religiile si­ri­a­­­ce arhaice, aflată şi ea în par­te la originea sărbătorii Ta­ber­na­­colelor, luând de timpuriu un caracter mesianic: adoraţia re­­gelui actual va fi preschimba­tă în aşteptarea regelui me­sia­nic. Această sărbătoare a deve­nit în iudaismul post-exilic una a prefigurării timpurilor me­sia­­nice: „toate neamurile vor ur­ca în Ierusalim pentru a ser­ba acolo sărbătoarea ta­ber­na­co­­lelor“ (Zah. 14, 16). Psalmul 117 se afla în liturghia post-e­xi­­lică a acestei sărbători, fiind cân­tat în timpul procesiunii so­lem­ne din cea de-a şaptea zi a săr­bătorii, când credincioşii în­con­jurau altarul fluturând lulab-ul din salcie, palmier şi mirt. Versetul 27 face aluzie la a­ceastă procesiune: „săr­bă­toa­re rânduiţi în umbrare până la coar­nele jertfelnicului“, desem­nân­­du-L pe Mesia ca pe Cel ce tre­buie să vină şi cerând veni­rea Sa prin strigătul de Hosan­na. În vechime sărbătoarea a­ceas­­ta mesianică mai era nu­mi­­tă şi ziua marelui Hosanna. Lu­lab-ul şi etrog-ul, destinate să împodobească tabernacolele, au fost interpretate ca simbo­luri ale faptelor bune împlinite în via­ţă de către cei demni de sla­va învierii sau ca pom al vie­ţii, prefigurare a credinţei cu ca­re trebuie să te prezinţi în pri­ma zi la judecata lui Hristos. Ra­murile de palmier din bu­che­t (lulab) prefigurează as­ce­za, ce­le de mirt iubirea, iar ce­le de sal­cie puritatea. Din a­cest simbolism derivă obligaţia iu­daică a fiecăruia de a purta pro­priul său buchet lulab de sărbătoare.

Mai multe episoade şi mo­men­te din Noul Testament sunt legate simbolic de spe­ran­ţe­le mesianice şi eshatologice spe­cifice sărbătorii Ta­ber­na­co­le­­lor. Este vorba în primul rând de Schimbarea la faţă de pe mun­tele Tabor, apoi despre In­trarea Domnului în Ierusalim, şi nu în ultimul rând de episodul apelor vii (In. 7, 37-38). Pro­cesiunea în jurul altarului din­ a opta zi de sărbătoarea Ta­bernacolelor cu lulab-ul şi in­to­narea cântărilor de Hosanna şi Benedictus-ul Psalmului 117 a­vea un caracter mesianic şi ti­po­logic, împlinit în persoana lui Hristos la Intrarea Dom­nu­lui în Ierusalim, iar aceasta din ur­mă prefigura Parusia în sla­vă. Apocalipsa descrie o procesiune similară în jurul altarului ceresc (Ap. 7, 9-17): mulţime imensă în faţa tronului mielului, purtând ramuri de palmier, îm­brăcaţi în haine albe. E­van­ghe­lia foloseşte Ps. 117 şi pentru intrarea triumfală a regelui me­sianic din Duminica Flo­rii­lor şi pentru Parusia finală, iar Gri­gorie de Nissa îl aplică, de pil­dă, primei parusii care este În­truparea, Liturghia expri­mând prin el venirea euharisti­că a Domnului. În acelaşi timp, pro­cesiunea solemnă în jurul al­tarului de la sărbătoarea cor­tu­­rilor, însoţită de psalmodie, pre­figurează corul reconstituit al în­tregii creaţii, oameni şi în­geri u­nindu-şi din nou vocile în cân­ta­re. Sărbătoarea corturilor es­te le­gată profund în primul rând de misterul ultimei Paru­sii, în ca­re va fi destăinuită dom­nia lui Hris­tos asupra istoriei.

Reluând această perspectivă es­hatologică la tema prezenţei co­piilor la Intrarea Domnului în Ierusalim putem afirma că prun­cii sunt pârga cerească a u­manităţii, avangarda acesteia în Cetatea cerească, primii chemaţi la cuminecare.