Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Cum găsim liniștea și tăcerea într-o lume zgomotoasă

Cum găsim liniștea și tăcerea într-o lume zgomotoasă

Galerie foto (1) Theologica
Un articol de: Pr. lect. dr. Cătălin Vatamanu - 09 Dec, 2019

Într-o societate plină de vorbărie și gălăgie, ceea ce omul obișnuit ar numi „pălăvrăgeală”, „trăncăneală” și „tărăboi”, creștinul contemporan este în căutarea liniștii și a tăcerii interioare. Însă, evident, această liniște atât de dorită este total diferită de muțenia și surzenia duhovnicească a acestei lumi. De altfel, Hristos Domnul ne avertiza: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu (s.n.)” (Ioan 14, 27). Dar cum să înţelegem astăzi, în această cheie dihotomică, vorbirea și tăcerea?

 Dimitrie Cantemir zicea că „unii tac din înțe­lepciune, alții tac din prostie; oricum tăcerea lor vor­bește”. Timpul pe care îl trăim este unul al chemării necontenite a omului la dialogul existenței cu Dumnezeu. Și, așa cum arătam într-un articol anterior, publicat în ediția din 30 octombrie a Ziarului Lumina, Dumnezeu „strigă” la noi: „Alege viața!” (Deuteronomul 30, 19). Dar face acest lucru nu imperativ, poruncitor, ci ca un Tată iubitor către fiul încă imatur, încă necopt pentru a fi sămânța cea de preț, demnă de pus în hambarul cel veșnic, care este Împă­răția cerurilor.

„La început a fost Cuvântul”, afirmă în prologul său Sfântul Ioan Evanghelistul, și aceasta este premisa relațională a experienței veșniciei în istorie. Experiența noastră teologică este fundamentată pe dialogul dintre Dumnezeu și om în istorie, dialog bazat pe revelația divină transmisă prin minuni, cuvânt rostit și cuvânt scris. Vorbirea omului cu Creatorul său s-a încadrat, de la început, în ceea ce omul înțelege prin modelul paternitate-filiație: omul întreabă, Dumnezeu răspunde. Un astfel de dialog este însă și minunea, și rugăciunea, și jertfa, și relația mea cu celălalt, în care Dumnezeu Se revelează. La baza acestor experiențe teandrice stă disponibilitatea lui Dumnezeu de a Se revela omului, milostivirea iubirii Sale catabasice și chenotice.

Întâlnirile omului cu Dumnezeu au loc, în special, acolo unde este liniște, tăcere, deșertul fiind unul dintre spațiile predilecte pentru întâlnirea divinului cu umanul. „Momentul-cheie al începutului raportului cu divinitatea”, așa cum numește părintele profesor Petre Semen „experiența lui Moise cu Divinul” în tufișul arzător (Ieșirea 3), are loc în liniștea deșertului. De asemenea, cu mult mai multe detalii, prezența lui Dumnezeu Se face cunoscută profetului Ilie nu în „vijelia năprasnică ce va spinteca munții și va sfărâma stâncile”, nici în cutremur și nici în foc (III Regi 19, 11-12). În adierea de vânt, „acolo va fi Domnul”, relatare care îl face pe același să afirme: „În cazul teofaniilor se observă două elemente într-un contrast total: pe de o parte, puterea infinită însoțită de strălucirea slavei divine, iar pe de altă parte, gingășia extremă din partea divinității, cu scopul de a proteja plăpânda ființă umană”. În relația personală de comunicare a divinului cu umanul, tăcerea nu este închidere, blocare a dialogului, ci, dimpotrivă, este deschidere spre Dumnezeu, Cel Care vorbește cu omul (Deuteronomul 5, 24). Tăcerea este, pe lângă vorbire, un alt mod de a comunica, afirmă Heidegger. Astfel, glasul lui Dumnezeu, ca vocație la slujirea profetică, se aude în cazul lui Samuel în liniștea nopții (I Regi 3).

Pe de altă parte, tăcerea, ca lipsă a unui dialog cu Dumnezeu, discontinuitatea, deteriorarea sau chiar încheierea oricărei forme de comunicare cu divinitatea au fost teme de reflecție întotdeauna în istorie. „Tăcerea” lui Dumnezeu a fost invocată adesea de necre­dincioși ca dovadă a inexistenței Sale. De fapt, nu este vorba despre tăcerea lui Dumnezeu, ci despre tăcerea omului care nu vrea să Îl audă pe Dumnezeu. Tăcerea lui Dumnezeu este diferită de tăcerea oamenilor. Pentru omul necredincios nici măcar tăcerea lui Dumnezeu nu îi comunică ceva.

Dumnezeu Se revelează și prin tăcere! Dar rămâne la alegerea omului dacă vrea să primească cel puțin mesajul tăcerii Sale! Dumnezeu, chiar și atunci când tace, este prezent aici, lângă om. El comunică prin tăcerea Sa tocmai disponibilitatea imediată a ascultării celuilalt, a intrării în dialog. Dacă ne facem că nu auzim că Dumnezeu ne vorbește, alte voci, alte zgomote ne acaparează auzul. Este evident, astăzi, că cele mai multe conflicte vin din faptul că nu ne auzim unul pe altul.

Cel născut din veci din Tatăl, Dumnezeu este Cuvântul și Cuvântul este Dumnezeu. „Căci, pe când lina tăcere (s.n.) stăpânea peste toate şi noaptea cu repedea ei curgere ajunsese la calea jumătate, Cuvântul Tău cel atotputernic (s.n.) a purces din înaltul cer şi din scaunele împărăteşti, ca un cumplit războinic, în mijlocul acelui pământ hotărât pieirii”, afirmă Înțelepciunea lui Solomon (18, 14-15). Așadar, tăcerea omului în fața lui Dumnezeu, așa cum aceasta este prezentată în Sfânta Scriptură, este pusă aproape întotdeauna în relație cu ascultarea atentă a cuvintelor Lui. De altfel, îndemnul profetic este de „a tace și a asculta”, întrucât auzirea cuvintelor lui Dumnezeu înseamnă, în primul rând, amuțirea locvacității omului și ascuțirea auzului spre un altfel de mesaj decât cel cotidian.

Auzirea este un dar de la Dumnezeu, dar și o responsabilitate. Psalmul 39 arată că „deschiderea urechii” (în textul ebraic), altfel spus auzul, ca dar de la Dumnezeu, așteaptă răspunsul omului: „Iată vin! (…) Vreau să fac voia ta, Dumnezeul meu, și Legea Ta este înăuntrul inimii mele (s.n.)” (vv. 10-11). Deloc de neglijat este modul în care autorul inspirat reliefează în textul ebraic legătura pe care Dumnezeu o creează între ureche (care este deschisă, asemenea unui canal de comunicare) și inima omului, loc de depozitare și de păstrare în siguranță a cuvântului divin. Psalmistul pune accent pe faptul că jertfa și prinosul nu sunt acceptate de Dumnezeu (v. 9), dacă acestea nu vin ca răspuns la chemarea-vocație primită de om prin auzul coborât și transformat, metamorfozat, în inimă, apoi exteriorizat ca faptă bineplăcută Domnului.

Astăzi, mai mult ca oricând, tăcerea omului trebuie să însemne o întoarcere la o auzire a tainicului, la ceea ce Dumnezeu în adâncul sufletului omului vorbește, la revelația Sa în pustia arzătoare de dor divin a conștiinței noastre. În acest loc tainic, „Dumnezeu strălucit va veni, Dumnezeul nostru, şi nu va tăcea” (Psalmi 49, 3)!