Cum guvernează Dumnezeu lumea

Autorul lumii este Dumnezeu, nu întâmplarea. Este absurd să se susţină că întreaga creaţie ar fi opera unei întâmplări, deoarece întâmplarea nu poate garanta aducerea din neexistenţă la existenţă, sau din nefiinţă la fiinţă, a unei lumi atât de complexe. Ordinea în care au apărut şi îşi continuă existenţa toate creaturile postulează realitatea existenţei unei Minţi supreme, Care a existat înainte de toate, înainte de timp şi Care a rânduit ca toate să se petreacă după un anumit plan, într-o ordine progresivă, de la cele inferioare la cele superioare. Despre pronia lui Dumnezeu în teologia Sfântului Grigorie de Nazianz vom vorbi în cele ce urmează.

După ce Dumnezeu creează lumea nevăzută şi lumea văzută, cu toate particularităţile lor, intervine necesitatea conservării şi guvernării acestora. Dumnezeu, după ce constată că totul este gata şi că totul este în conformitate cu planul Său veşnic, nu Se retrage undeva, deoparte, deşi fiecare parte a creaţiei îşi primeşte propriile legi după care să se ghideze în timp. În virtutea iubirii, a bunătăţii, a omniprezenţei Sale, Dumnezeu Îşi începe activitatea de proniator pentru "guvernarea şi conservarea celor create" (Cuvântul 30. A patra Cuvântare Teologică. Despre Fiul). Dacă este dificil de explicat modul în care Dumnezeu creează totul, cu atât mai greu este de înţeles felul în care El poartă de grijă tuturor. Omul a fost mereu tentat să creadă că Dumnezeu nu mai participă activ în viaţa creaturilor Sale, mulţumindu-Se cu un rol de spectator, exacerbându-se rolul libertăţii. Orice imixtiune a lui Dumnezeu putea fi interpretată ca o siluire a libertăţii umane, astfel că umanitatea a început să vorbească despre o absenţă a lui Dumnezeu din viaţa ei.

Această absenţă a lui Dumnezeu este generată de preferinţa pe care omul o manifestă faţă de păcat, în detrimentul virtuţii. Este firesc că Dumnezeu nu poate locui într-o fiinţă care este îmbibată în păcat. Problema e că omul nu conştientizează această stare tristă de lucruri şi intră într-un teritoriu al absurdului, al indiferenţei, considerând că aşa este normal să trăiască. Transformă anormalul în normal, făurindu-şi reguli proprii după care să se conducă, întrucât, în viziunea lui anormală, Dumnezeu a intrat în repaus, nemainteresându-L deloc soarta creaturilor Sale. Or, această părere contrazice total iubirea lui Dumnezeu faţă de om. Dumnezeu "nu este nici în şedere şi nici lipsit de desăvârşire" (Poeme dogmatice: Despre lume). Dacă Dumnezeu nu ar fi interesat de om, atunci de ce l-a creat? De ce L-a trimis pe Fiul Său în lume pentru a-l mântui pe om? De ce i-a promis fericirea veşnică în cazul în care Îi împlineşte voia, concretizată în porunci şi sfaturi? Nici căderea în păcat, deşi reprezenta o revoltă din partea omului, nu a anulat iubirea lui Dumnezeu faţă de creatura Sa iubită (Cuvântul 27. Întâia Cuvântare Teologică. Vorbire începătoare către eunomieni).

Tăgăduirea providenţei echivalează cu tăgăduirea lui Dumnezeu

Vorbind despre providenţă, Sfântul Grigorie de Nazianz ne oferă un material încărcat de semnificaţii, care face lumină în înţelegerea modului în care Dumnezeu ne poartă de grijă şi ne conduce spre desăvârşire fără a ne obliga să alegem un lucru sau altul. Ca atare, lumea este creată numai de Dumnezeu şi condusă de El singur (în Treime, bineînţeles). De pretutindeni se simte nevoia existenţei unui creator şi conducător al lumii şi Acesta nu poate fi altul decât Ziditorul ei: "...nici nu e lucru firesc ca să conducă lumea un altul în afară de Cel Care-a zidit-o" (Poeme dogmatice: Despre providenţă). Sfântul Grigorie Teologul combate astrologia, necesitatea şi fatalitatea, insistând asupra faptului că "mitul astrologic" a fost dărâmat de însăşi realitatea evenimentelor (Poeme dogmatice: Despre providenţă). Omul nu poate fi constrâns de vreo necesitate din afară sau de vreo fatalitate, el mişcându-se după voia sa liberă, în deplină colaborare cu harul divin. Urmează ceea ce eu numesc esenţa învăţăturii despre providenţă în teologia Sfântului Grigorie Teologul: tăgăduirea providenţei echivalează cu tăgăduirea lui Dumnezeu. "Dar, fie că pun universul pe seama-ntâmplării incerte, fie că îl dau şi pe seama mişcărilor stelelor, cum şi de unde şi de cine-s mişcate? Şi dacă de Dumnezeu sunt mişcate, atunci cum este prima verigă pusă-n mişcare? De Dumnezeu? Căci este-n puterea celui ce ţese şi ţesătura să îşi destrame, iar dacă nu sunt mişcate de Dumnezeu, cum au să dureze în anarhie, sau din pricina luptei celui mai tare? Şi cum n-ar fi luptă? Căci înlăturarea providenţei este însăşi a lui Dumnezeu înlăturare, de nu cumva faci ţinut de destin până şi pe Dumnezeu, răbdând şi El, fără a Lui voie, tirania ţeserii Lui cu alţii împreună. Căci aşa-s prinşii aceia de propriile lor socotinţe" (Poeme dogmatice: Tot despre providenţă).

Terapia spre fericirea veşnică a persoanei umane

Una dintre obiecţiile care s-au ridicat la adresa providenţei dumnezeieşti constă în faptul că, în viaţa pământească, se observă uneori o oarecare incorectitudine, conform căreia binele este pedepsit, iar răul răsplătit. De aici întrebarea: Există o putere proniatoare? Cum se poate spune că Dumnezeu conduce lumea cu iubire şi dreptate, când cei buni, încărcaţi de virtuţi suferă, iar cei răi, care trăiesc în plăceri, exploatându-şi semenii, trăiesc în bogăţie, nefiind atinşi de nici un necaz? Obiecţia o formulau cei din afara creştinismului, care nu puteau accepta realitatea prin credinţă. Un creştin autentic era convins că Dumnezeu îngăduie ca şi cei drepţi să sufere pentru a li se pune în valoare credinţa şi nădejdea, pentru a li se verifica dragostea, devotamentul şi ataşamentul faţă de El. Încercarea este o dovadă că Dumnezeu îl vrea pe om lângă Sine. Mai bine e ca omul să sufere pe pământ o durere vremelnică decât să sufere veşnic în iad. Însă numai un creştin credincios poate înţelege pedagogia lui Dumnezeu şi aceasta pentru că are vie în conştiinţă existenţa vieţii de după moarte. Numai prin prisma acestei credinţe în viaţa viitoare omul poate pricepe modul în care Dumnezeu guvernează lumea.

Dumnezeu îl conduce pe om, sau, mai bine spus, îl coordonează spre scopul său ultim, dar nu ca pe o marionetă aflată pe o scenă imensă. Dumnezeu îl conduce pe om în ideea unei colaborări cu el, îi poartă de grijă, dar numai în măsura în care şi omul însuşi înţelege că trebuie să-şi poarte de grijă, luptând asiduu pentru a înainta pe calea virtuţii, spre desăvârşire. În cadrul providenţei, Dumnezeu conlucrează într-un mod deosebit cu fiecare om; unii au nevoie de un imbold, alţii au nevoie de un frâu, alţii sunt readuşi pe calea credinţei printr-o încercare îngăduită de Dumnezeu, ca urmare a păcatelor săvârşite. Fiecare om beneficiază de un tratament special din partea Creatorului, dar această terapie nu urmăreşte altceva decât fericirea veşnică a persoanei umane. Nu există viaţă veşnică în afara lui Dumnezeu. De multe ori, prin diferite concursuri de împrejurări, Dumnezeu îl lasă pe om să înţeleagă care vor fi consecinţele faptelor sale, îndeosebi ale păcatelor. El procedează astfel pentru ca omul, întrezărind care vor fi situaţiile neplăcute pe care le-ar putea crea, să se străduiască să smulgă răul din rădăcină, evitând păcatul. Omul trebuie să fie conştient că nu este supus unui destin implacabil, de la care nu se poate abate, dând mereu vina pe destin, pentru orice secvenţă nefericită pe care o traversează. Nu este secerat "de nici un destin mai mare sau mai mic" (Cuvântarea a XV-a. În cinstea Macabeilor), ci este principalul vinovat pentru tot ceea ce i se întâmplă, în virtutea libertăţii sale.

Orice taină trebuie acceptată prin credinţă, fără a pune întrebări care nu fac altceva decât să conducă la îndoială şi în final la deznădejde, moment în care L-ai pierdut pe Dumnezeu, negând că El este iubire, bunătate, putere. Dacă dorim să dobândim ştiinţa şi adâncurile Duhului, spune Sfântul Grigorie, e de ajuns să le vrem ca să le avem, adică ajunge să-L chemăm pe Dumnezeu, ca El să vină şi să Se sălăşluiască în adâncul fiinţei noastre.