Cum Îl mărturisim pe Hristos azi

În societatea modernă şi secularizată a secolului al XXI-lea, credinţa în Iisus Hristos, Dumnezeu întrupat, care S-a răstignit pentru noi şi a înviat a treia zi, este un prag de care unii se poticnesc. Neasemănându-ne toţi lui Toma, care a vrut să cerceteze semnele pătimirii lui Hristos, iar mai apoi L-a mărturisit pe El ca Dumnezeu şi Domn, atitudinea fiecăruia faţă de credinţă ne poziţionează diferit şi determină fundamental cursul vieţii noastre de pe pământ şi din veşnicie.

Problema "Cum să mărturisim pe Hristos într-o lume care crede tot mai puţin" nu este deloc uşor de tratat, dar ea nu rămâne din acest motiv mai puţin actuală. Nimeni nu poate pretinde că a găsit deja răspunsul la această chestiune.

Dacă întrebăm astăzi pe cineva ce este creştinismul, putem auzi în cel mai bun dintre cazuri un răspuns de genul: "Creştinismul este o religie monoteistă, întemeiată pe viaţa şi învăţăturile lui Iisus din Nazaret". Prezentăm adesea creştinismul ca una din cele trei religii monoteiste, ca una din cele trei religii ale cărţii, şi această definiţie ne face imediat să ne gândim la un text, la o carte fondatoare, la o serie de reguli, de legi, de porunci, de învăţături.

Mântuirea înseamnă vindecare şi împăcare

Dar, în fapt, creştinismul nu este doar o religie. El nu a provenit dintr-o carte fondatoare. El nu este nici o simplă filosofie elaborată de un mare maestru, ci este, înainte de orice, un eveniment, mai întâi acela al Întrupării, al apariţiei lui Dumnezeu Creatorul în lume, în istorie, un eveniment cum este cel al operei de mântuire care se realizează în moartea şi învierea lui Hristos. Sfântul Pavel ne spune: "Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, zadarnică şi propovăduirea noastră" (I Cor. 15, 14). Creştinismul este un mesaj al speranţei, al nădejdii şi un izvor de bucurie pentru umanitate: acela al eliberării de legăturile păcatului şi ale morţii.

De aceea, de fiecare dată când Sfântul Serafim de Sarov întâlnea pe cineva, îl saluta spunând: "Bucuria mea, Hristos a înviat!"

Deşi întrupat în această lume, creştinismul ne introduce în viaţa veşnică. Or, "viaţa veşnică este aceea să te cunoască pe Tine singurul şi adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis" (In. 17, 3). Creştinismul ne face darul posibilităţii unei vieţi noi. În creştinism, nimic nu este imposibil. Dumnezeu întrupat nu este un Dumnezeu rău, pretenţios, nedrept, ci, din contră, Cel care vine să tămăduiască umanitatea, să o reînnoiască, să-i ierte păcatele sale şi să o mântuiască. Mântuirea este în perspectivă creştină aşa cum a fost ea surprinsă de Sfinţii Părinţi, presupune vindecare şi împăcare.

Unul din punctele puternice ale credinţei creştine, drag tradiţiei răsăritene, este noţiunea de deificare sau îndumnezeire. Ea este întemeiată pe cuvintele Apostolului Petru, care ne cheamă să devenim "părtaşi ai dumnezeieştii firi" (2 Petru 1, 4). Această invitaţie a fost interpretată de Sfântul Irineu de Lyon în cuvintele următoare: "Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om şi Fiul lui Dumnezeu, Fiu al Omului, pentru ca omul unindu-se cu Cuvântul şi primind astfel filiaţia adoptivă să devină fiu al lui Dumnezeu".

Sfântul Atanasie al Alexandriei se face, la rândul său, porte-parole-ul acestei teologii a îndumnezeirii, rezumând astfel întreg tratatul său despre Întrupare în fraza: "Dumnezeu S-a făcut om, ca pre om să-l îndumnezeiască".

Tema patristică a îndumnezeirii (theosis) sau a deificării a fost pusă la loc de cinste, plecând din secolul al VI-lea în corpusul areopagitic. Într-adevăr, pentru cel care se identifică cu Dionisie Areopagitul, "mântuirea nu este posibilă decât prin îndumnezeirea celor care sunt mântuiţi. Şi îndumnezeirea înseamnă a ne asemăna cu Dumnezeu şi a ne uni cu El cât de mult putem noi". Meditând asupra ierarhiei bisericeşti ca mod de transmitere a energiilor dumnezeieşti, Dionisie spune că îndumnezeirea se realizează prin Sfintele Taine ale Bisericii, cărora se pregăteşte să le facă un comentariu în tratatul său: "Prin intermediul simbolurilor sensibile noi ne ridicăm atât cât putem la contemplaţiile dumnezeieşti".

Pe acelaşi plan al îndumnezeirii, isihaştii, moştenind această tradiţie, vor relua această temă în secolul al XIV-lea. Sfântul Grigorie Palama se face următorul Sfinţilor Irineu de Lyon şi Atanasie cel Mare când afirmă: "Devenind Fiul Omului şi asumând mortalitatea omului, Domnul a transformat pe oameni în fii ai lui Dumnezeu, făcându-i să se împărtăşească de nemurirea divină". Astfel, mântuirea se realizează în perspectiva dinamică a unirii omului cu Dumnezeu, o unire care nu devine posibilă decât în momentul în care Dumnezeu S-a întrupat.

Tainele Bisericii şi unirea cu Dumnezeu

Monahii isihaşti bizantini din secolul al XIV-lea insistă asupra faptului că rugăciunea şi tainele Bisericii sunt două din mijloacele de care dispune omul pentru a realiza unirea sa cu Dumnezeu. Or, "se uneşte cu El, ne spune Sfântul Grigorie Palama, atât cât este posibil, împărtăşind cu el virtuţi asemănătoare, moştenind cererea şi unirea cu Dumnezeu prin rugăciune". Cu privire la Sfintele Taine, acelaşi sfânt scrie: "El dăruieşte o răscumpărare desăvârşită nu doar firii pe care El a împrumutat-o într-o unire neclintită, ci fiecăruia din cei care cred în El… În acest scop, el a instituit botezul dumnezeiesc, a stabilit legi care conduc către mântuire, a predicat tuturor pocăinţa, a împărţit propriul Său trup şi sânge; or, nu simpla fire, ci ipostasul, persoana fiecărui credincios care primeşte botezul, trăieşte urmând poruncile divine şi se împărtăşeşte din potir cu pâinea cea dumnezeiască". De aici se dovedeşte că, pentru a caracteriza teologia liturgică a isihaştilor, se cuvine a ne apleca asupra rugăciunii şi a Sfintelor Taine fără a uita practica postului, care încă din antica tradiţie monastică ritma aşteptarea întâlnirii omului cu Dumnezeu.

Nicolae Cabasila va plasa la rândul său taina mântuirii omului pe planul îndumnezeirii lui. Vorbind despre iniţierea în credinţa creştină, el scrie: "Este oare vreo mărturie mai puternică a bunătăţii lui Dumnezeu şi a iubirii lui de oameni decât curăţirea sufletului nostru de întinăciunea păcatului prin spălarea cu apă, decât dobândirea Împărăţiei cereşti prin ungerea cu Sfântul Mir, sau, în sfârşit decât ospătarea împreună cu Cel ce Şi-a dat trupul şi sângele pentru noi?"

Prin Sfintele Taine, oamenii ajung dumnezei şi fii ai lui Dumnezeu, iar firea noastră omenească, care altfel este praf şi ţărână, se învredniceşte de cinstea care numai Domnului i se cuvine, se ridică la atâta mărire, încât ajunge părtaşă la însăşi cinstea şi firea dumnezeiască" (Viaţa în Hristos 1, 26).

În vechime, strana şi amvonul Bisericii înlocuiau catedra profesorului de teologie

De aici reiese că punctul central al creştinismului nu este atât un sistem doctrinar, un cod moral, o filosofie de viaţă, ci experienţa întâlnirii personale cu Dumnezeu, pe care fiecare om o poate face prin Sfânta Liturghie. Într-un text medieval slav, Cronica timpurilor trecute, se povesteşte că momentul decisiv al convertirii poporului rus a fost experienţa pe care au avut-o delegaţii prinţului Vladimir al Kievului când au participat la Sfânta Liturghie în Catedrala "Sfânta Sofia" din Constantinopol: "Nu mai ştiam dacă eram în cer sau pe pământ, căci fără îndoială nu se află nicăieri o asemenea splendoare sau frumuseţe pe pământ. Noi nu o putem descrie. Singurul lucru pe care îl ştim este că Dumnezeu locuieşte acolo printre oameni şi că slujba lor le depăşeşte pe toate celelalte ritualuri păgâne. Nu putem uita această frumuseţe".

În creştinism, învăţătura este într-adevăr nedespărţită de slăvirea lui Dumnezeu. Pentru părintele George Florovski, "creştinismul este o religie liturgică. Biserica este înainte de toate o comunitate rugătoare. Liturghia vine mai întâi, abia mai apoi disciplina". Prin Liturghie, doxologia veritabilă devine expresie a credinţei adevărate, lex orandi (rânduiala de rugăciune) devine lex credendi (învăţătura în care se crede). Părintele Ciprian Kern spunea că în Ortodoxie educaţia religioasă şi teologică era transmisă în trecut prin intermediul slujbelor religioase: "Nu existau seminarii, academii sau facultăţi de teologie, ci călugări iubitori de Dumnezeu şi creştini evlavioşi care beau apa vie a cunoştinţei de Dumnezeu din stihiri, canoane, catisme, proloage şi sinaxare. Strana şi amvonul Bisericii înlocuiau atunci catedra profesorului de teologie".

Lex orandi, lex credendi; credinţa noastră se exprimă mai ales prin rugăciunea noastră. În Liturghie, omul îl poate întâlni pe Dumnezeu, face cunoştinţă cu El şi cunoaşte cu adevărat, nu doar de o simplă manieră intelectuală, ci de o manieră mai profundă, mai intimă, existenţială.

Dacă creştinismul este o religie liturgică, aceasta este pentru că înainte de orice viaţa creştină este hristocentrică şi că Hristos Se oferă nouă prin Biserică, prin Liturghie, prin Sfintele Taine. Viaţa creştină este viaţa în Hristos. Prea adesea, din păcate, unii creştini atribuie multă importanţă icoanelor făcătoare de minuni, moaştelor de sfinţi, minunilor şi încearcă să transforme creştinismul într-o religie magică. Toate lucrurile pomenite mai sus sunt bune dacă avem în minte că raţiunea tuturor lucrurilor este întruparea şi învierea lui Hristos şi viaţa nouă pe care ne-o oferă în El.

A face pe oameni să întâlnească pe Hristos înviat într-o lume care nu crede este fără nici o îndoială misiunea fundamentală a Bisericii.

Biserica nu trebuie să aibă nici o reticenţă în a înfrunta provocarea modernităţii. Foarte adesea, noi asociem creştinismul, mesajul creştin sau pur şi simplu Biserica cu o formă particulară a trecutului. Ne putem imagina, de exemplu, că Biserica Ortodoxă nu se poate desfăşura foarte bine decât în sânul unui stat monarhic, că doar un regim bio sau vegetarian convine mai mult creştinilor sau că revoluţia cibernetică nu este decât un bici pentru umanitate că odată cu introducerea calculatoarelor şi a laptopurilor, a telefoanelor mobile trăim timpurile din urmă.

Dacă credem aşa ceva, aceasta se reflectă în maniera noastră de a comunica cu lumea care nu crede şi astfel vom da de gândit celor necredincioşi că viaţa creştină se rezumă la ceva retrograd sau la folclor.

Experienţa sfinţeniei, mai importantă decât orice discurs

Primul mijloc, cel care rămâne cel mai eficace, este, fără îndoială, mărturia exemplului. Dacă vrem să remediem ipocrizia care caracterizează multe din cazurile eşecului misiunii creştine, noi trebuie să întrupăm în cotidian ceea ce se predică şi ceea ce se oferă ca exemplu. A da exemplu personal valorează mai mult decât o demonstraţie strălucitoare. Putem cita în acest sens una din apoftegmele Părinţilor deşertului, unde se spune că trei monahi aveau obiceiul în fiecare an să-l viziteze pe marele Antonie. Primii doi îl întrebau de fiecare dată asupra gândurilor minţii şi mântuirii; al treilea, în schimb, nu spunea nimic, păstrând o tăcere absolută. După mulţi ani, Avva Antonie i-a spus: "Iată, de mult timp vii aici şi nu-mi pui nici o întrebare?" Răspunsul a fost unul simplu: "Îmi este de-ajuns să te privesc, părinte!" Dacă un chip valorează mii de cuvinte, cu cât mai mult un exemplu viu!

Un al doilea mijloc care face pereche cu experienţa este o întâlnire personală legată de sfinţenie, de bucuria duhovnicească datorată Duhului Sfânt.

Este într-un mod oarecum urmarea exemplului personal. Un om, convertit la creştinism la vârstă adultă, povestea că ceea ce a fost determinant în convertirea sa nu a fost atât Evanghelia, cât experienţa pe care a avut-o cu cel care a devenit părintele său duhovnicesc.

Într-adevăr, fără o experienţă vie duhovnicească este dificil de înţeles transcendenţa lui Dumnezeu. Fără experienţa revelaţiei divine, nimeni nu poate cunoaşte pe Dumnezeu prin mijloacele sale proprii. Elocvent este episodul din viaţa Sfântului Serafim de Sarov, care explica ucenicului său, Motovilov, că scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt când faţa sa răspândea lumina divină. Experienţa sfinţeniei şi cea a Duhului Sfânt pot aduce pe necredincios la credinţă mai mult decât o grămadă de discursuri.

Un alt mijloc se referă la observarea vieţii monastice ca paradigmă a vieţii evanghelice. Viaţa monastică îşi trage originea sa din dorinţa profundă de a trăi învăţăturile evanghelice zi de zi. Părintelui George Florovski îi plăcea să definească monahismul ca "maximalism evanghelic" atunci când părintele Placide Deseille vorbeşte despre "Evanghelia din pustiu" pentru a ilustra viaţa primilor Părinţi. Mănăstirile prin vocaţia lor de primire a pelerinilor au devenit în cursul secolelor, mai ales în Răsărit, adevărate case pentru credincioşi. "Nu mergeţi la psihiatru, du-te într-o mănăstire", iată sfatul pe care l-ar putea primi un om deprimat sau dezorientat de încercările vieţii.

Ivan Kireievski, unul dintre gânditorii ruşi din secolul al XIX-lea, spunea: "Există un lucru mai important decât toate cărţile şi ideile posibile; este exemplul unui stareţ căruia îi puteţi spune toate gândurile voastre, de la care puteţi auzi nu o părere personală, mai mult sau mai puţin avizată, ci glasul Sfinţilor Părinţi".

De aceea, viaţa monahală, prin exemplul întrupării în cotidian a învăţăturilor evanghelice, poate să se arate ca o mărturie decisivă pentru lumea care nu crede.

Conştienţi de mijloacele care stau la dispoziţie, trebuie să cunoaştem nevoile lumii de astăzi şi să realizăm ceea ce ea aşteaptă de la Biserică. Oamenii de azi suferă de patru mari rele.

Primul din ele este materialismul. Oamenii sunt ataşaţi de valorile materiale, de bogăţie, de reuşita socială, de comoditatea şi binele trupesc. Dar contemporanii noştri îşi dau seama foarte repede, mai ales când sunt loviţi de o boală sau confruntaţi cu moartea unui părinte sau a unui apropiat, că prosperitatea lor nu mai valorează nimic, că totul este "vânare de vânt". În ciuda materialismului care caracterizează lumea noastră, există o căutare a valorilor spirituale.

Al doilea rău este relativismul. În lumea noastră, totul este contestat, şi mai ales ceea ce este afirmat ca evidenţă. Dar relativismul reclamă experimentul. Dacă putem face o experienţă diferită de cea care ne este comun afirmată, avem dreptul de a construi o altă teorie. În consecinţă, chiar dacă pentru unii a devenit o modă să susţină inexistenţa lui Dumnezeu, cel care face experienţa Lui poate să spună, asemenea lui Frossard: "Dumnezeu există, eu L-am întâlnit.

Iubirea frăţească, semnul credinţei adevărate

Al treilea rău al societăţii noastre este individualismul. Urbanizarea şi globalizarea care favorizează dezvoltarea individualismului pun în discuţie definiţia omului ca "fiinţă a comuniunii", fiinţă eclesială (eklesia â adunare). Avântul tehnologic face ca, puţin câte puţin, maşinile şi computerele să execute munca oamenilor. Revoluţia internetului a făcut ca şi comunicarea să se facă prin intermediul impersonal al unui ordinator. Toate acestea vin să dezumanizeze relaţiile interpersonale, iar întâlnirile faţă către faţă sunt înlocuite de relaţii între individ şi maşină. Nu este nimic mai surprinzător decât că lumea de astăzi suferă de singurătate. Biserica poate ajuta la remedierea acestei situaţii dacă ea ştie să prezinte prietenia ca pe o alternativă. Într-o zi, un misionar care se ocupa de oamenii străzii, fiind întrebat cum procedează cu ei, a răspuns: Înainte de a vorbi cu ei despre problemele lor, încerc să fiu prietenul lor. Prietenia poate mult. Dacă am şti să transmitem dragostea fraternă celor care suferă de solitudine, el s-ar deschide către noi şi ar fi mult mai receptiv la mesajul nostru.

Al patrulea rău care poate fi sesizat este hedonismul. Secularizarea care loveşte lumea de astăzi promovând viziunea unei lumi fără relaţie cu Dumnezeu pune grave probleme. Plecând de la învăţătura că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, se poate constata că a nega pe Dumnezeu înseamnă pur şi simplu a nega omul. Asta este ceea ce constatăm în societatea noastră, unde cresc neliniştea, teama, izolarea şi singurătatea, individualismul şi ruptura faţă de societate, toate acestea însoţind dezvoltarea tehnologică din epoca cibernetică.

Aceste fenomene pot fi la originea unor conflicte, pot să încurajeze ura, să antreneze o depresie care poate merge până la suicid şi să creeze toate felurile de dependenţă alcoolism, toxicomanie, dependenţă sexuală. Biserica poate vindeca toate aceste patimi, pentru că ea ştie să devină un dispensar de bucurie veritabilă, de bucurie în Hristos.

Este ceea ce spune părintele Porfirie de la Kavsokalivia: "Bucuria este în Hristos. Hristos transformă suferinţa în bucurie. Biserica noastră, bucuria noastră, aceasta este totul pentru noi. Şi este ceea ce caută omul de astăzi. De aceea, el ia droguri. Pentru a regăsi bucurie, dar aceea este o falsă bucurie. El resimte ceva pe moment, dar, după aceea, este zdrobit. Pentru că acel ceva apasă inima lui, îl macină şi-l întristează. În timp ce omul care se dăruieşte total lui Hristos este în întregime reînnoit, plin de bucurie, el simte forţă şi are măreţie, se bucură de viaţă". (Traducere şi adaptare de Augustin Păunoiu după Job Getcha, Comment temoigner le Christ dans un monde qui ne croit pas?, Irénikon, nr. 1, 2009.)