Cunoașterea lui Dumnezeu - [I] - Despre Lumină

Ceea ce numim „vedere a lui Dumnezeu” este perceperea unei lumini în care sunt prezente şi eficiente energiile Sale, împreună cu o sesizare a unui nicicând disipat întuneric, căci Dumnezeu în Sine Se păstrează ascuns. Este vorba astfel de împărtăşire continuă şi progresivă din lumină, de străbatere succesivă a unor stadii către libertate. Căci „lucirea acelei lumini […], mărind prin unire ochiul […] duhovnicesc şi făcându-l în stare să cuprindă tot mai mult din ea, […] nu va sfârşi în veci să lumineze acel ochi cu raze tot mai strălucitoare şi să-l umple mereu cu o lumină tot mai ascunsă şi să-i descopere prin ea lucruri niciodată descoperite înainte” [Sf. Grigorie Palama]. Iar lumina aceasta este iubire, e rădăcină a iubirii, conţinut şi rod al ei. Trăită profund, iubirea devine purificatoare, este sursă de cunoaştere şi de libertate, mijloc prin care un suflet, ieşind din sine, se regăseşte şi se alipeşte de Cer. Şi prin care află putere să ajute şi altor suflete să aibă parte de comuniune eliberatoare, cu ele însele, cu ceilalţi şi cu Dumnezeu.

Ieşirea aceasta din sine e însoţită de adâncirea în sine, amândouă manifestând libertatea. Vederea luminii dumnezeiești produce o intensificare a cunoaşterii de sine, a conştiinţei de sine; aduce sufletul pe culmi de autoreflecţie şi de autocunoaştere [aşadar, de libertate]. „Nu trebuie să ne îndoim că atunci când mintea începe să se afle sub lucrarea puternică a luminii dumnezeieşti se face întreagă străvezie, încât îşi vede cu îmbelşugare propria ei lumină” [Diadoh al Foticeii]. Şi, la rândul ei, înaintarea în cunoaşterea de sine face ca lumina cerească să fie tot mai limpede percepută.

Har divin eliberator, revelat şi transmis omului, este lumina aceasta, putere pe care omul o primeşte de la Dumnezeu spre a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Este un gând de regăsit atât în Vechiul Testament, în Psalmii prorocului David, „întru lumina Ta vom vedea lumină” [cf. Psalmii 35, 9], cât şi în Noul Testament, în cuvintele rostite de Sf. Apostol Pavel: „Fiindcă Dumnezeu, Care a zis: «Strălucească din întuneric lumina», El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei  lui Dumnezeu pe faţa lui Hristos.” [2 Corinteni 4, 6]. Nici sensibilitatea, nici intelectul nu pot cuprinde lumina în cauză, fiindcă natura ei este una pur spirituală, necreată. Despre un suflet care cunoaşte în această lumină şi cu mijlocirea ei nu se poate spune că şi-ar întemeia cunoaşterea pe simţuri, după cum nici pe judecăţi discursive. Cu toate acestea, întregul aptitudinilor sau al puterilor de care dispune, fie ele intelectuale, sufleteşti sau chiar trupeşti, contribuie la a cunoaşte. Omul fiind pe deplin pătruns de lumină, fiinţa lui întreagă fiind copleşită de ea, el însuşi se preface în fapt într-o lumină. Şi risipeşte din sine către ceilalţi din cele ce-i prisosesc, fiindu-i esenţiale, din cele ce-i compun lumina, adică din iubirea lui şi din libertatea lui.

Cea care, mulţumită legăturii ei strânse cu iubirea şi cu libertatea, îl îndreaptă pe om către înălţimi cereşti, către vederea luminii lui Dumnezeu, este rugăciunea. „Căci fără rugăciune neîncetată nu te poţi apropia de Dumnezeu” [Sf. Isaac Sirul]. Rugăciunea mijloceşte detaşarea de universul celor din afară, al existenţelor obiective. La fel face cu putinţă despărţirea de propriul eu, cu înclinaţii supuse imediatului şi conjuncturilor. „Rugăciunea asigură libertatea faţă de mecanismele complexe ale lumii exterioare care compun ansamblul legilor naturii. […] Dar prin rugăciune se afirmă şi se realizează şi eliberarea omului de patimile sale şi de el însuşi” [Părintele Dumitru Stăniloae]. Rugăciunea este deci, pentru om, calea către Lumina cea neînserată, către cunoașterea lui Dumnezeu, a Celui Care este Iubire și Libertate.

Urmarea căii acesteia le asigură celor cunoscute o mai viabilă întemeiere, fiindcă le face să-şi câştige îndreptăţirea din trăire intensă. O trăire ce implică întâi detaşare (în sens de rupere a oricărei legături de dependenţă, de aservire) în raport cu întregul finitelor, al celor din timp. Apoi, ascensiune treptată, însemnând o tot mai pronunţată adâncire în sine, o continuă luare-aminte la sine. Aceasta (fără omiterea sau deprecierea celor mărginite, ci tocmai cu profunda lor cunoaştere) deschide înspre lumină, vădeşte „strălucirea întunericului dumnezeiesc” [Sf. Dionisie Areopagitul], înlesneşte dobândirea libertăţii [cf. Ioan 8, 32].