Deşi poporul biblic, Israel, era eminamente religios, au fost cazuri în care Legea era grav încălcată de unele persoane. Abaterea de la lege era considerată un act de nedreptate faţă de societate, faţă de natura înconjurătoare şi, indirect, faţă de Dumnezeu, Creatorul lumii. Pe scurt, scopul Legii mozaice care reiese din cuprinsul Sfintei Scripturi era acela de a păstra cu orice preţ legământul cu Dumnezeu. Uciderea reprezenta negarea sau refuzarea celui mai de preţ dar al lui Dumnezeu, viaţa, iar Dreptul mozaic prevedea în astfel de situaţii pedeapsa maximă.
Viaţa omului era considerată drept bunul cel mai de preţ. De aceea, când cineva lua viaţa cuiva, nu se putea plăti nici un preţ de răscumpărare rudelor celui ucis, ci cel vinovat trebuia să moară la rândul său (Numerii 35, 31). Practica uciderii celui ce a ucis sau a răzbunării sângelui (vărsat) datează din timpuri imemoriale. Aceasta se bazează pe legătura sângelui între membrii unui trib sau familii. Potrivit mentalităţii orientale, cinstea unui membru al familiei se răsfrângea asupra întregului trib. Această idee se regăseşte şi la israeliţi, şi este adesea menţionată în paginile Sfintei Scripturii care arată clar că un blestem se întinde asupra unui popor întreg. De aceea, se şi justifică într-un fel pedepsele lui Dumnezeu asupra copiilor pentru greşelile părinţilor până la a patra generaţie, ca şi asupra unui popor întreg din cauza greşelilor conducătorului său.
Răscumpărătorul
În cadrul grupului, al tribului sau al familiei, o sarcină grea revenea răzbunătorului de sânge, numit în ebraică goel. Acest cuvânt are un sens mai larg, şi anume: protector, răscumpărător, apărător sau răzbunător. Spre exemplu, Noemina, ajunsă în starea de sărăcie excesivă, este apărată de Booz, care se face apărătorul sau goel-ul acesteia şi al nurorii sale, Rut.
Una dintre obligaţiile cele mai dificile pentru un goel era răzbunarea sângelui. Deşi o misiune grea, nu era deloc jenantă pentru mentalitatea timpului, dacă ne gândim că Dumnezeu Însuşi este denumit adesea goelul - Răzbunătorul celor slabi şi, mai cu seamă, Salvatorul poporului Său.
Răzbunarea
Obiceiul răzbunării sângelui a fost foarte vechi în societatea israelită şi s-a regăsit aproape în aceeaşi măsură şi la arabi, încât Moise însuşi n-a putut face altceva decât să-i găsească un fundament legal, adică să-i fixeze nişte norme pentru a se evita abuzurile. Ca urmare, el face deosebire categorică între omucidul involuntar şi cel voluntar, şi stabileşte locuri de refugiu în care ucigaşul fără voie să găsească azil. În cazul însă în care asasinul era vinovat de uciderea aproapelui său, trebuia luat şi ucis. De aici se vede că templul avea drept de azil. Deşi templul era considerat ca un adăpost sigur împotriva duşmanilor, cel răutăcios şi viclean nu era primit. Astfel, Adonias şi Ioab, care s-au făcut vinovaţi de ucidere, în zadar au căutat refugiu la templu, căci şi de acolo au fost luaţi şi ucişi. Deci, de dreptul de azil pe care i-l oferea templul nu putea beneficia decât cel care a ucis fără voie. Şi pentru că templul nu-i putea primi pe toţi ucigaşii din ţară, prin poruncă divină a fost rânduit de lege ca unele cetăţi din mijlocul israeliţilor să aibă privilegii de a-i adăposti pe cei vinovaţi de uciderea involuntară a aproapelui lor, din faţa furiei răzbunătorului de sânge, deoarece acesta nu trebuia să discearnă între cel vinovat şi cel nevinovat. Cel care a ucis, considerat a fi nevinovat, era mai întâi judecat de bătrâni, apoi era (sau nu) considerat nevinovat, căpătând dreptul de a se întoarce în ţara sa.
Crima nepedepsită, o vină a întregului neam pentru care se cerea iertare
Când se săvârşea un omor, al cărui făptaş nu putea fi identificat, legea impunea un ceremonial special pentru expierea crimei. Astfel, dacă se afla pe câmp un om ucis, se adunau în grabă toţi bătrânii şi judecătorii cetăţilor din jur şi constatau care cetate este mai aproape de locul crimei. După aceasta, bătrânii cetăţii din localitatea cea mai apropiată se supuneau ritualului de expiere al fărădelegii săvârşite pe teritoriul ei. În acest scop, ei luau o junincă ce n-a fost însă pusă la jug, o aduceau la o apă curgătoare şi o junghiau la acea apă. Apoi veneau preoţii, iar bătrânii acelei cetăţi, de faţă cu preoţii, îşi spălau mâinile deasupra capului junincei junghiate în râu, şi ziceau: „Mâinile noastre n-au vărsat sângele acesta şi ochii noştri n-au văzut. Iartă pe poporul Tău Israel, pe care Tu, Doamne, L-ai răscumpărat din pământul Egiptului şi nu lăsa poporului tău Israel, acest sânge nevinovat!“ (Deuteronom 21, 6-8). (cf. pr. Petre Semen, „Arheologie biblică“)
Simboluri biblice
Sângele este simbolul vieţii şi al sufletului şi, de aceea, a fost oprită iniţial la evrei consumarea sângelui şi a cărnii cu sânge, pentru ca să nu mănânce sufletul animalului (Levitic 7, 26). Sângele de jertfă reprezenta sufletul jertfitorului. Cu sângele jertfei se stropeau pereţii Sfintei, în semn de curăţire şi de apropiere a omului păcătos către Dumnezeu. Legămintele de sânge dovedesc credinţa popoarelor orientale în puterea sângelui. Iată de ce, vărsarea de sânge nevinovat era considerat un păcat atât de grav.
Ca element constitutiv al religiei, jertfa este o experienţă profundă şi universală a omului credincios. Istoria religiilor ne dovedeşte într-adevăr că, ulterior, la toate popoarele, jertfa constituie centrul întregii vieţi religioase. Sentimentele religioase se exteriorizează prin sacrificii. Prin urmare, ideea de sacrificiu îşi are temeiul în sentimentul religios, şi s-a născut dintr-o necesitate internă de adorare, de cerere, de mulţumire şi mai ales de expiere a păcatelor. Noul legământ cu jertfă nesângeroasă este Sfânta Euharistie. Fiind o hrană duhovnicească, împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului aduce cu sine curăţirea de păcate , progres de viaţă duhovnicească, ea fiind în acelaşi timp şi arvuna vieţii veşnice, precum rezultă şi din formula împărtăşirii: „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu (cutare) cu cinstitul şi sfântul Trup şi Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci“.
Decalog Porunca a VI-a
Poruncă împotriva păcatului strigător la cer
„Să nu ucizi“ (Ieşirea 20, 13)
Viaţa este cel mai frumos dar primit de la Dumnezeu, izvorul şi temeiul celorlalte bunuri existente. De aceea, porunca aceasta interzice uciderea, adică ridicarea vieţii aproapelui, dar şi curmarea vieţii proprii, adică sinuciderea. Dar viaţa umană se circumscrie unei iconomii a darurilor lui Dumnezeu, atunci cine respectă darul, adică viaţa, respectă şi cinsteşte pe Dumnezeu, Dătătorul vieţii. De aceea, Sfânta Scriptură consideră ucirea păcatul strigător la cer (Facerea 4, 10).
În sens mai larg, această poruncă are în vedere nu doar uciderea fizică, ci şi uciderea spirituală de care vorbeşte Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan în prima sa epistolă: „Cel ce urăşte pe fratele său este ucigător de oameni“ (I Ioan 3, 15). Mântuitorul Însuşi vorbeşte de acest sens spiritual al poruncii, în predica de pe munte: „Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului“ Matei 5, 22). În acest text, Mântuitorul ne atrage atenţia asupra cauzei uciderii, care este înlăuntrul şi nu în afara noastră. De aceea, în versetul următor, El insistă asupra responsabilităţii personale, în cazul unui conflict cu semenii: dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul tău acolo înaintea altarului şi du-te întâi de te împacă cu fratele tău, apoi vino şi adu-ţi darul“
Deci cauza încălcării acestei porunci este, în primul rând, de ordin spiritual, şi se identifică cu pierderea lipsei de respect pentru viaţă ca dar al lui Dumnezeu, şi cu lipsa de respect faţă de semeni, care poartă chipul lui Dumnezeu.
În contextul actual, porunca aceasta se extinde şi asupra unor forme de ucidere sau sinucidere foarte subtile, care ţin de consumul de droguri şi de alcool, de intervenţii genetice asupra regnului vegetal şi animal, care atentează la sănătatea oamenilor, la tehnicile de clonare şi la modificări genetice ale embrionului uman, la mesajele subliminale manipulative etc. Demascarea acestor forme subtile, prin care se ucide viaţa fizică sau spirituală a multor oameni, constituie un mod corect de a respecta această poruncă şi de a contribui la transfigurarea vieţii noastre prezente în lumina vieţii eterne în împărăţia lui Dumnezeu, care este „pace şi bucurie“ în Duhul Sfânt, Dătătorul de viaţă. (cf. pr. Gheorghe Popa, „Introducere în Teologia Morală“)
