Cutremur de timp la Remesiana

Înspre asfințitul zilei de Vinerea Paștilor din anul Domnului 418, în catedrala de piatră dacică și cărămidă romană a Sfântului Niceta din Remesiana, era mult popor de credincioși, dimpreună cu cete de cântăreți și cântărețe, împrejurul bătrânului episcop daco-roman, care ședea adâncit pe gânduri în tronul lui arhieresc din lemn de stejar. De ani și ani, ba chiar de zeci de ani, îi învățase pe credincioșii daco-romani, până la Naisus și până înspre Aquae, Romuliana și Bononia, calea lui Dumnezeu, după Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos, în limba latină vulgară sau populară, și în deplin consens și comuniune cu ceilalți episcopi ortodocși niceeni de la Sirmium și Sigindunum, Viminacium și Horreum Margi și Sardica.

Trecuseră mai bine de 100 de ani de la viziunea Sfântului Împărat Constantin cel Mare de la Pons Milvius și de la edictul eliberator de la Mediolanum din anul 313. Duhul sinoadelor ecumenice de la Niceea din 325 și de la Constantinopol din 381 prinse rădăcini de foc și de neclintit în cetatea și în eparhia daco-romană de Remesiana. În acea zi sfântă de Vinerea Patimilor, în vreme ce soborul de preoți și diaconi slujea Prohodul Domnului și după ce se citiseră cu o seară înainte cele douăsprezece Evanghelii ale Patimilor, bă­trânul Episcop Niceta se a­dânci, parcă mai mult ca altăda­tă, în propriile-i gânduri, cugetări, rugăciuni, amintiri și răscoliri. Își aduse aminte cu evlavie de părinții și strămoșii săi creș­tini, care odihneau în pământul Remesianei, de copilăria sa, de hirotonia întru diacon, preot și mai apoi arhiereu, de prietenia sa cu Sfântul Paulin de Nola și de cele dintâi întâlniri cu creș­tinii daco-romani de dincolo de Danubius, de la Drobeta, Dierna, Ad Mediam, Tibiscus și chiar Ulpia Traiana. Simțea că puterile i se sfârșesc și nu peste multă vreme își va da și el duhul în mâinile Părintelui ceresc, lăsân­du-și eparhia în purtarea de grijă a Păstorului cel Bun. Își aduse aminte de ceasul inspirației imnului „Te Deum laudamus”, din acea zi sfântă și unică a cugetării lui și adâncirii gândului smerit și înalt în cântarea cerească a serafimilor din templu (Isaia 6, 3), a îngerilor de la Betleem (Luca 2, 13-14) și a celor patru făpturi vii, pline de ochi de heruvim, de dinaintea tronului Dumnezeirii (Apocalipsa 4, 6-8). Toate aceste flori de gânduri, trăiri și simțiri duhovni­cești, Sfântul Niceta le adună într-un mănunchi de „cuvinte de nespus” (II Corinteni 12, 4), pe care începuse să le traducă în dalbele flori ale celor dintâi colinde daco-romane sau străromâne, în care contemplă, într-o străfulgerare „aurul, tămâia și smirna” magilor (Matei 2, 11) de acum mai bine de patru veacuri, rânduite și ascunse simbolic sub piciorul Sfintei Mese a tainicei catedrale a mântuirii neamului daco-roman de pretutindeni.

Vedenia Sfântului Niceta

În timp ce lacrimile credin­cioșilor curgeau și se topeau, precum lumânările de ceară aprinse în mâinile lor, sufletul Sfântului Niceta fu străpuns în coastă de sulița cuvintelor din Evanghelie, din ceasul morții Domnului pe cruce: „Și iată, catapeteasma templului s-a sfâșiat în două, de sus până jos, și pământul s-a cutremurat, și pietrele s-au despicat...” (Matei 27, 51; Marcu 15, 38; Luca 23, 45). Lespezi de morminte din adâncul sufletului lui s-au dat la o parte și trupuri de gânduri sfinte, sculându-se, au înviat, ieșind din morminte și, intrând în sfânta-i cetate a min­ții, i s-au adunat și înfățișat în vedenie. Slujba Prohodului curgea lin, dar, în atingere cu veș­nicia, sufletul sfântului s-a cutre­murat - precum pământul pe Gol­gota, la Răstignire și Înviere. Zorile vieții lui s-au mișcat din temelii și asfințiturile i s-au zguduit. Templul sufletului i s-a umplut de bună mireasmă (cf. Isaia 6, 4). Cu ochii minții deschiși întru răpire și extaz, sfântul văzu într-o clipită catapeteasma cerului și spațiului daco-roman de la nordul și de la sudul Dunării rupându-se în două - peste vreo două veacuri! - „de sus, până jos”. Pătimea un adevărat cutremur de timp, precum Patriarhul Avra­am oarecând la stejarul Mam­vri, precum Iacob la Betel, Moise în Sinai, Samuel în cortul sfânt sau Isaia în templu, când „porțile templului - și ale sufletului - se zguduiau din țâțânile lor” (Isaia 6, 4). Așa va fi simțit și pătimit mai târziu prorocul Iezechiel la râul Chebar, prorocul Daniel primind revelația Celui Vechi de zile, sau Apostolii pe Tabor, Sfântul Ioan Evanghelistul lângă crucea Mântuitorului, ucenicii la Emaus, iarăși Sfinții Apostoli la Cincizecime, Sfântul Arhidiacon Ștefan în sinedriu și Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damascului, minune care deschide calea înspre revelația din in­sula Patmos, fiecare prag, treap­tă sau rupere rând pe rând a celor șapte peceți din Cartea Re­velației fiind totodată și un cutremur de timp, în atingere, contact sau coliziune cu veșnicia sau eternitatea. Vremurile trecute, prezente și viitoare se zguduiau și se clătinau în sufletul lui. Cutremurul de timp îi deschisese perspectiva contemplării cerului, parte cu nori, parte senin și parte cer de noapte, străbătut de o fisură sau crăpătură „de la o margine a cerului până la celelalte margini” (Matei 24, 31), care trecea, precum sulița lui Iosua, prin cerul cu nori, prin soarele cerului senin și prin luna plină a cerului de noapte. Alfa cerului și Omega pământului fură străfulgerate de carul de foc al revelației și transfigurate de fulgerul Parusiei Domnului. Sfân­tul ierarh se schimbă la față. Limba de foc a Duhului Sfânt primită prin Botez, Mirungere și Euharistie și încununată prin Hirotonie ardea, fierbea și clocotea în el, într-o revărsare negrăită de iubire față de Dumnezeu și față de oameni și într-o prăbușire de prăpastie a smereniei, despre care va vorbi și va scrie peste câteva veacuri Sfântul Isaac Sirul.

„Hristos este Cel ce-mi deschide ochii, Hristos înviază în mine...”

Slujba Prohodului se apropia de sfârșit. Hristos Cel luat de pe cruce de către Iosif din Arimateea și Nicodim, cu voia lui Pilat (Ioan 19, 38), era pus în mormântul de piatră, dar pogorât și în sufle­tul său. Sfântul Niceta își aminti cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20) - și cugetă: Hristos vorbește în mine; Hristos tace în mine; Hristos iubește în mine; Hristos mă înțelepțește pe mine; Hristos gândește în mine; Hristos este Cel ce-mi deschide ochii, după ce mi i-a umplut de lacrimi; Hristos înviază în mine, „a treia zi după Scripturi” (I Corinteni 15, 4). Ajutat și purtat de brațe diaconești, Sfântul Niceta se ridică din tronul arhieresc, ieși din biserică și o înconjură de trei ori, urmat de poporul daco-roman, în glas solemn de clopote. În noaptea de Paști, după slujba Învierii și Sfânta Liturghie, cutremurat și luminat de minunea Învierii Domnului, bătrânul episcop trecu la Domnul, sporind mirul de nard din vasul de alabastru al episcopiei, prin tot ceea ce a făcut, a propovăduit, a slujit și a scris, tâlcuind adevărurile de credință, iar de sub ruinele timpului și negura vremurilor, candela de fecioară înțeleaptă a Eparhiei Remesianei luminează încă, întru întâmpinarea Mirelui Hristos, însuflețind, aprinzând și încălzind pe toți cei care se vor apropia, „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste”, să se cuminece creștinește din potirul cel de aur al Daciei Felix, până la Învierea cea de Apoi. Remesiana îl plânse, dar nu cu disperare. Dacia Mediteraneea îl îngropă pe „apostolul dacilor” și, târziu, vestea morții lui ajunse și la creștinii daco-romani de la nord de Istru. Cu vremea, mormântul Sfântului Niceta de Remesiana fu îngropat sub brazdele năvălirilor popoarelor necreștine. Dar de fiecare dată însă, când în biserici se cântă „Te Deum laudamus”, o floare de colț din Car­pați își ia zborul, purtată de mâna lui Dumnezeu și, trecând Dunărea, se așază pe mormântul necunoscut al sfântului, împodobindu-i și sărutându-i racla de lut daco-roman, în numele tuturor românilor.