De ce nu a fost primită jertfa lui Cain?

Citim în Facere 4 că, deşi amândoi fraţii au adus jertfe lui Dumnezeu (vv. 3-4), totuşi Iahve a căutat doar la jertfa lui Abel (v. 4), pe când la jertfa lui Cain n-a căutat (v. 5). Textul biblic nu ne oferă nici un motiv pentru diferenţa pe care Dumnezeu o face între fraţi. Să fie oare Dumnezeu părtinitor?

Efectul preferinţei lui Dumnezeu este negativ pentru Cain: după textul ebraic el se mânie, pe când după Septuaginta (lecţiune selectată aici şi de Biblia sinodală) se întristează. Biblia Anania urmează aici variantei masoretice ("sâa umplut Cain de mânie"), deşi îşi programase să recupereze tocmai tradiţia septantă. Am putea spune că în textul masoretic Cain deja face un pas important spre păcătuire, pe când în versiunea greacă el cade într-o postură pasivă, depresivă. Un alt efect, în paralel cu cel dintâi, este "căderea feţei", o expresie ebraică ce se poate traduce mai bine prin "a fi abătut", "a avea faţa plecată".

Intervenţia lui Dumnezeu

Totuşi, păcatul propriu-zis nu este deocamdată consumat. Aici intervine chiar Dumnezeu, primul în forma canonică actuală a Vechiului Testament care vorbeşte despre păcat, atenţionându-l pe om. De fapt versetele 6 şi 7 reprezintă succint primul "tratat de hamartologie", avându-L ca autor pe Însuşi Dumnezeu.

Iahve procedează pedagogic, întrebându-l pe Cain care este cauza mâniei (în ebraică) sau a tristeţii (în greacă). În continuare, Sinodala traduce v. 7 după cum urmează: "Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!"

Mai întâi trebuie precizat că Biblia sinodală urmează aici textului masoretic. Totuşi, în original, pasajul este redactat ciudat. Mot-à-mot ar fi: "Când faci bine, oare nu-ţi ridici (faţa)?" Deşi lipseşte obiectul, se face legătură evidentă cu expresia anterioară a "căderii feţei". Biblia sinodală parafrazează cele două expresii opuse prin posomorârea feţei - înseninarea feţei.

Textul ebraic continuă: "Iar dacă nu faci binele, păcatul stă tolănit la uşă şi dorinţa lui este spre tine, dar tu îl vei stăpâni". Din păcate, Biblia sinodală traduce aici extrem de deficitar: "Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!"

În primul rând, păcatul nu bate la uşă; un asemenea verb lipseşte şi în varianta masoretică, şi în Septuaginta. Miza teologică este deosebit de importantă: păcatul nu face parte din firea umană, nu s-a infiltrat în interiorul omului, ci aşteaptă tolănit la intrare. Cel care bate la uşa sufletului va fi doar Hristos, în Apocalipsa 3:20: "Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine".

Verbul ebraic "stă tolănit", la participiu masculin, deşi nu se acordă cu substantivul "păcat", care în ebraică este feminin, se referă totuşi cel mai probabil la acesta. În alte contexte, verbul rabaţ înseamnă "a sta culcat" şi se referă la animale (de ex. Facere 29:2; 49:9 etc.), ceea ce sugerează starea animalică pe care o reprezintă păcatul. Încă de la sfârşitul sec. 19 cercetătorii vetero-testamentari au observat apropierea de rabiţu, denumirea akkadiană a unui demon (Gordon J. Wenham, Genesis 1-15, Word Books, Dallas, 1987, WBC 1, p. 106). Pe lângă animalitate, păcatul comportă aşadar un element demonic.

Atracţia păcatului

Partea finală a versetului "dorinţa lui este spre tine, dar tu îl vei stăpâni" este de fapt preluată din Facere 3:16, unde Dumnezeu vesteşte pedeapsa femeii: "către bărbatul tău va fi dorinţa ta şi el te va stăpâni". Paralela aceasta, foarte evidentă în textul ebraic, este umbrită de Sinodală, care traduce în 4:7 "(păcatul) caută să te târască, dar tu biruieşte-l", pe când în 3:16: "atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni".

Nu s-a oferit o explicaţie finală pentru această preluare, unii comentatori luând în calcul şi copierea versetului din 3:18 într-un context care nu-i era destinat. Procksch spunea despre Facere 4:7 că este de altfel cel mai obscur pasaj din Facere.

Totuşi, ambele texte vorbesc de o atracţie a păcatului spre om, ca şi a femeii spre bărbat, dar şi de puterea de stăpânire, de chivernisire pe care o are omul la modul general, sau bărbatul. Sigur că paralela dintre femeie şi păcat nu este una fericită şi poate atrage proteste vehemente din partea lumii moderne. Dar sugestia, cred, este evidentă: omul va fi urmărit de păcat cu tenacitate, cu o forţă asemănătoare celei a atracţiei dintre bărbat şi femeie.

Omul deţine însă şi puterea de a gestiona ispitirea păcatului. Finalul versetului poate fi tradus mai bine ca o poruncă: "dar tu să-l stăpâneşti", subliniind responsabilitatea omului în faţa provocării păcatului.

Păcatul cultic

Septuaginta traduce întregul verset complet diferit. "Dacă ai adus jertfa cum trebuie, dar n-ai împărţit-o cum trebuie, oare n-ai păcătuit? Linişteşte-te! El se va întoarce către tine, iar tu îl vei stăpâni" (Septuaginta NEC). Traducerea greacă identifică deci păcatul în ritualul cultic: Cain nu a împărţit jertfa după rânduială (orthos), deci a adus un sacrificiu nepotrivit (Susan Brayford, Genesis, Brill, Leiden / Boston, 2007, Septuagint Commentary Series, p. 251). Probabil la originea acestei lecţiuni diferite se află confuzia unei litere (în loc de lpth (lapetah) "la uşă" traducătorii greci au citit lnth (lenateah) "a tăia", "a împărţi").

Am avea deci un prim indiciu pentru întrebarea de la început. Motivul respingerii jertfei a fost neglijenţa în cult. Am putea să actualizăm problema, observând că Dumnezeu ne cere o atenţie deosebită faţă de lucrurile sfinte.

Mai notăm apoi că participiul "care stă tolănit", poate chiar din cauza dezacordului cu substantivul "păcat", este înţeles de traducătorii greci în mod diferit. Ei îl percep ca pe un imperativ: "linişteşte-te" (Septuaginta NEC) sau "taci" (Biblia de la 1914). Interesant că în greacă verbul este hesychason, ceea ce ar putea sugera că Dumnezeu în "tratatul de harmatologie", cum l-am numit, îndeamnă omul bântuit de ispite să devină… isihast (cf. Constantin Preda, "Păcatul lui Cain şi originea biblică a isihasmului (Gen 4, 7)", în: Mitropolia Olteniei 9-12/2002, pp. 34-44).

Dacă pentru textul ebraic, păcatul are o latură animalică şi chiar demonică, pândind la uşă prilejul să atace omul, după Septuaginta păcatul are o acţiune continuă, repetitivă: "spre tine este întoarcerea lui", sau, mai literar, "el se va întoarce către tine". În rest, ca şi în textul ebraic, şi aici i se recunoaşte omului puterea de a stăpâni păcatul.

Multiplele păcate

Recapitulând, până acum, am observat că singura versiune care identifică la modul concret păcatul lui Cain este Septuaginta, ea plasându-l în sfera cultică. Totuşi, la o analiză mai atentă a versetelor anterioare, putem constata că există o diferenţă interesantă între jertfele celor doi fraţi. Cain aduce jertfă din "roadele pământului" (4:3), pe când Abel "din cele întâi născute ale oilor sale şi din grăsimea lor" (4:4). Deşi textul biblic nu găseşte în aceasta nici un păcat, comentatorii patristici vor înţelege că Abel I-a adus lui Dumnezeu jertfă din ceea ce avea mai bun, pe când Cain a adus produse obişnuite. De aici deducem că prinosul bine primit de Dumnezeu este cel pe care omul îl oferă nu din lucrurile de prisos sau comune, ci din cele mai bune ale sale, cu recunoştinţă şi iubire. Dumnezeu nu acceptă jertfe second-hand.

Sf. Chiril al Alexandriei interpretează însă şi mai în profunzime textul, plecând de la pedeapsa înşeptită pentru cel care l-ar ucide pe Cain din Facere 4:15. Nu este vorba doar de un singur păcat, ci de o înlănţuire de şapte păcate, care au pus stăpânire pe Cain. Deja când Dumnezeu i se adresează, vorbindu-i despre natura păcatului, Cain comisese trei din cele şapte. "Primul păcat al lui Cain a fost că nu a deosebit în chip drept, nici n-a oferit lui Dumnezeu cele mai bune roduri. Al doilea, că aflând de păcatul lui, nu s-a întors spre pocăinţă şi n-a îndreptat greşeala prin săvârşirea celor bune, ci s-a aprins de mânie şi s-a înfuriat de preţuirea dată aproapelui, pe care trebuie să caute să-l imite, nu să-l socotească duşman şi să-l privească cu ochi nedrepţi. Al treilea păcat, care e ca un adaos la uciderea sălbatică, este pisma neîmpăcată. Al patrulea, invitaţia: "să ieşim la câmp", care e dovada vicleniei şi a înşelării. Al cincilea e crima uciderii nelegiuite. S-ar putea socoti că al şaselea păcat al lui, minţirea lui Dumnezeu. Al şaptelea, socotinţa că poate scăpa fără voia lui Dumnezeu de pedeapsă, putând fi eliberat fără voie de viaţa în trup" (Sf. Chiril al Alexandriei, "Despre Cain şi Abel" 2, în: Scrieri. Partea a doua. Glafire, trad. D. Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, PSB 39, p. 23).