Despre darul certitudinii prin credinţă

Supremul şi ultimul scop al existenţei noastre fireşti este unirea desăvârşită cu Dumnezeu în viaţa veşnică. Pentru a ajunge aici, există mai multe etape de parcurs într-un drum mereu sârguincios şi într-o existenţă mereu pe cale. De aceea, învăţătura Bisericii arată că, mai întâi de toate, omul trebuie să se regăsească pe sine, lămurindu-şi dilemele lăuntrice, întărindu-se în credinţă şi pornind mai apoi pe calea cea strâmtă a nevoinţei.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan identifică foarte clar faptul că esenţa mântuirii noastre se regăseşte în „cunoaşterea lui Dumnezeu”. Acest lucru reiese din cuvintele rugăciunii pe care Domnul Hristos o adresează Tatălui Ceresc, înainte de Sfintele şi Mântuitoarele Sale Pătimiri: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17, 3), adăugând şi completând mai apoi acestea prin dorirea: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie de­săvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine” (vv. 21-23).

Credem noi astfel că Bunul Dumnezeu, în nemăsurata şi negrăita Sa iubire faţă de oameni, a lăsat un testament indelebil, anume că viaţa veşnică se dobândeşte numai în Hristos, prin slava pe care Acesta a primit-o de la Tatăl, a împărtăşit-o Sfinţilor Săi Apostoli şi printr-înşii şi nouă, până la sfârşitul veacurilor. Privind în adâncul acestor cuvinte, un teolog contemporan afirmă că, „pentru ortodocşi, mântuirea înseamnă mult mai mult decât să scăpăm de iad după ce murim. Mântuirea este o cunoaştere profundă, intimă a lui Dumne­zeu - Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Iar în această cunoaştere profundă - care este mai mult decât o acumulare intelectuală a faptelor -, cei care sunt mântuiţi primesc însăşi slava lui Dumnezeu” (Andrew Stephen Damick, Ortodoxie şi false credinţe. Cum să afli calea către Hristos, traducere din limba engleză şi note de Dragoş Dâscă şi pr. Lucian Filip, Ed. Doxologia, Iaşi, 2022, p. 38).

Drumul pe care ni-l arată Mântuitorul Hristos, prin Sfintele Sale Evanghelii, ar putea fi cu smerenie rezumat în: încredinţare-credinţă/ credinţă-cunoaştere/ cunoaştere-trăire şi har/ har-viaţă veşnică/ viaţă veşnică-mântuire. De aceea, înainte de a merge la adânc, este necesar să lămurim terminologic aceste coordonate, pornind de la litera Sfintei Scripturi.

Încredinţarea ca temelie pentru cel încredinţat

Pentru a ajunge la credinţă este în firea noastră să trecem mai întâi prin „încredinţare” (gr. apisteo, katapistevo; tivi ti). Această dinamică a omului spre adevăr presupune de la sine existenţa „semnului” (cf. Iosua 2, 12), a „dovezii”, într-un cuvânt a „certitudinii” de încredinţare. Sfântul Apostol Pavel le vorbeşte în acest sens romanilor despre păcatul acestei prime forme de căutare spre cele duhovniceşti: „Iar cel ce se îndoieşte, dacă va mânca, se osândeşte, fiindcă n-a fost din credinţă. Şi tot ce nu este din credinţă este păcat” (cf. Rm. 14, 23). Dincolo de aspectele îndoielnice în care trebuie să se încredinţeze mintea omenească, Apostolul neamurilor arată, de data aceasta evreilor, că există şi un alt mod superior prin care ne putem ridica de la încredinţare la credinţă: „Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evr. 11, 1).

Pe de altă parte, cel ce s-a descoperit pe sine prin credinţă, depăşind barierele incertitudinilor existenţiale, se arată „încredinţat” îna­intea lui Dumnezeu. Exemplul biblic recurent al legăturii dintre încredinţare şi credinţă, personificat în mărturisirea celui încredinţat de darurile dobândite de la Dumnezeu, se regăsește desăvârşit în Avraam. Despre el vorbeşte foarte frumos Sfântul Apostol Pavel, dorind să ne arate capacitarea superioară a tuturor înţelesurilor prin credinţă: „Şi nu s-a îndoit, prin necredinţă, de făgăduinţa lui Dumnezeu, ci s-a întărit în credinţă, dând slavă lui Dumnezeu, și fiind încredinţat că ceea ce i-a făgăduit are putere să şi facă. De aceea, credinţa lui i s-a socotit ca dreptate” (Rm. 4, 20-22). Pornind de aici, Apostolul neamurilor rămâne pentru totdeauna „încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rm. 8, 38-39).

Aspectele etimologice despre credinţă

În mod evident, „credinţa” în esenţa ei ling­vistică are valenţe ancestrale. Preluată şi folosită chiar şi în afara sferei religioase (ex.: principiul juridic de „bună-credinţă”), etimologia termenului (pistis - credinţă; pistevo - a crede) depăşeşte numai în Noul Testament peste 96 de ocurenţe. În mod firesc, înţelesurile termenului se grefează pe: a crede în ceva; a fi convins de un anumit lucru; a da credit cuiva etc. Dincolo de toate acestea, cel mai rafinat mod de înţelegere şi practicare a credinţei este întotdeauna în legătură cu Dumnezeu, „pe lângă faptul că El cu adevărat există şi că revelaţia şi descoperirea Lui sunt adevărate”. În esenţa sa literară, termenul arată că Dumnezeu este prin excelenţă „Subiectul acestei credinţe” (A Greek-English Lexicon of the New Testament and Other Early Christian Literature, by William F. Arndt and F. Wilbur Gingrich, Second Edition, London, 1958, p. 794). 

Credinţa în înţelepciunea Scripturii

Sfânta Scriptură arată în multe locuri valoarea şi importanţa existenţială a credinţei. Amintind iarăşi de Avraam, Vechiul Testament spune că „i s-a socotit lui credinţa ca dreptate” (cf. Fac. 15, 6). În alt loc se vorbeşte despre „credinţa curată” a lui Iov (cf. Iov. 11, 4). Dacă cel credincios şi încredinţat este drept şi întărit în virtute, necredinciosul este „șovăitor” (cf. Pilde 25, 19) şi „lipsit de iubire” (cf. Osea 4, 2). „Vai inimii celei slabe! Că nu crede, aceea nu va fi apărată”, spune, de asemenea, Iisus Sirah (cf. Is. Sir. 2, 14). Noul Testament se deschide spre o şi mai adâncă interpretare a credinţei. Ea este rânduită de Mântuitorul Hristos ca element esenţial şi determinant pentru mântuire: „De veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, ... nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (cf. Mt. 17, 21). Împlinirea nădejdilor celor după dreptate se face tot prin credinţă, indiferent de cât de imposibilă ar părea concretizarea lor: „Şi toate câte veți cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Mt. 21, 22). Îndemnul repetitiv şi încurajator al credinţei merge mai departe, Hristos Însuşi arătându-Se resort primordial şi Adevăr demonstrat al credinţei: „Cela ce crede în Mine: râuri de apă vie ... vor curge din pântecele lui” (In. 7, 38); „oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric” (cf. In. 12, 46). Şi Sfântul Apostol Pavel apelează de foarte multe ori la valoarea intrinsecă a credinţei, arătând printre altele faptul că „credinţa vine din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Rm. 10, 17). Şi în alt loc: „Dacă Hristos n-ar fi murit şi n-ar fi înviat, zadarnică este atunci credinţa noastră ...” (I Cor. 15, 14). Mai mult, Apostolul arată necesitatea credinţei atâta vreme cât ne găsim în trup, ea urmând să fie în cele din urmă „desfiinţată prin vedere”. De aceea, credinţa se găseşte întotdeauna în strânsă legătură cu Botezul, întrucât „cine crede se şi botează, iar cine nu crede nu se botează. Nu există cazuri de credinţă pură fără Botez. Apostolii propovăduiau Evanghelia între neamuri: cel ce credea celor spuse de Apostoli se boteza îndată. În perioada apostolică nu există distanţe între credinţă şi Botez” (Mitropolitul Nicolae Mladin, „Hristos - viaţa noastră”. Ascetica şi mistica paulină, Ed. Deisis, 1996, p. 110).