Despre dragoste în Scriptură. Etimologii și sensuri

În Sfânta Scriptură, ­cuvântul dragoste are o etimologie bogată. Atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, termenul dezvoltă numeroase ocurențe, definindu-se de la formele simple ale relațiilor interpersonale până la legătura omului cu Dumnezeu. Se pot distinge astfel mai multe forme de abordare lingvistică, de la ebraicul āhāb la termenii grecești de agapao, phileo și ereo.

În Vechiul Testament, cuvântul „dragoste” este tradus cel mai frecvent prin termenul ebraic ‘āhēb, însoțind cumulativ o întreagă paletă de sensuri de la cele mai uzuale la înțelesurile teologice. „Fie umană, fie divină”, dragostea Vechiului Testament „este cea mai profundă expresie a personalității și a apropierii din relațiile personale. În sens nereligios, āhēb este termenul cel mai des folosit pentru a descrie impulsul reciproc al sexelor, în care nu este reținere sau sentiment de necurăție (vezi Cântarea Cântărilor pentru cea mai sublimă expresie a sa). Este folosit de asemenea pentru o mulțime de relații personale (Gen. 22, 2; 37, 3) și nepersonale (Proverbe 18, 21), care nu au nici o legătură, cum ar fi impulsul sexual. În esență este o forță lăuntrică (Deut. 6, 5 - putere) care îmboldește la îndeplinirea acțiunii care aduce plăcere (Prov. 20, 13), la obținerea obiectului care trezește dorința (Gen. 27, 4) sau, în cazul persoanelor, la sacrificiul de sine pentru binele celor iubiți (Lev. 19, 18, 34), o localitate neclintită (1 Sam 20, 17-42)” (vezi: Dicționar biblic, redactor principal J. D. Douglas, Ed. Casa Cărții, Oradea, 2015, p. 398).

Agapao, phileo, ereo

În ceea ce privește bogăția de sensuri, limba greacă oferă mai multe alternative. Sunt identificabile trei forme ale termenului biblic de „dragoste”, traduse în formele verbale de: agapao, phileo și ereo. Deși se traduc la fel, cele trei forme ale cuvântului dragoste se definesc din punct de vedere conceptual prin aplicări contextuale diferite.

Termenul de agapao sau agape se folosește destul de rar, rezonând în traducerea „celei mai înalte și mai nobile forme de dragoste care vede ceva nespus de prețios în obiectul său”. Pe această filieră, textele biblice sunt relevante și arată că agapao se referă prin traducerea sa la descrierea „dragostei lui Dumnezeu față de om și a omului față de Dumnezeu”, având deci o impli­cație eminamente religioasă. Așa cum vom vedea puțin mai jos, agapao va câștiga o aplicabilitate practică, evidențiind, în cartea Faptele Sfinților Apostoli, practica Bisericii Primare de a-i aduna pe creștini la masa (agapa) euharistică.

Verbul phileo este considerat de bibliști ca o „alternativă pentru agapao”, definind „afecțiunea intimă (In. 11, 3; Apoc. 3, 19) și plăcerea avută pentru lucrurile care sunt plăcute (Mt. 6, 5), deși folosirea celor două cuvinte se suprapune în mod considerabil”. Prin interferență cu filosofia antică, termenul s-a folosit în forma sa compusă, devenind: philokalia, care se traduce prin „iubirea de frumos” (din verbul: phileo - iubire, dragoste; și substantivul: kalos - frumos).

Nu în ultimul rând, atunci când apare contextul somatic sau trupesc, terminologia biblică apelează la termenul de ereo, care ar putea fi asimilat cu iubirea dintre doi îndrăgostiți. Termenul este foarte legat de zeul antic Eros, definind în mod asimilat concupiscența carnală (de unde și derivatele stabilite prin folosirea cuvântului erotic).

Agapis în Septuaginta

În textul Septuagintei iubirea agapică se poate defini „printr-o afecțiune intensă sau atașament dintre un bărbat și o femeie, mai puternică chiar decât moartea”. Ecclesiarhul subliniază în mod explicit acest lucru: „Nu fi gelos de soţia ta iubită şi nu-i da cuvânt să-ţi facă rău” (Eccl. 9, 1). La prorocul Ieremia termenul descrie, cu același sens, legătura de iubire dintre Dumnezeu și poporul Israel (identificată ca mireasă): „Mi-am adus aminte de prietenia cea din tinereţea ta, de iubirea de pe când erai mireasă şi mi-ai urmat în pustiu, în pământul cel nesemănat” (Ier. 2, 2). În forma substantivizată, agapao este folosit ca agapitos, tradus prin „preaiubit, drag”, așa cum vedem în cartea Genezei: „Şi Dumnezeu i-a zis: «Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu!» (Gen. 22, 2). În altă parte, Vechiul Testament vorbește despre «lamentația unui preaiubit» (cf. Am. 8, 10; Zah. 12, 10; vezi: T. Muraoka, A Greek-English Lexicon of the Septuagint, Peeters, Louvan - Paris - Walpole, 2009, p. 4)”.

În Noul Testament, agapao apare mult mai frecvent în formele substantivizate, în general ca agapi, având sensul creștin de „caritate” (lat. caritas). Cuvântul se leagă de verb și nu apare decât cu puțin mai înainte de începutul perioadei creștine, fiind propriu activității de caritate a Bisericii (vezi: Pierre Chantraine, Dictionaire Etimologique de la Langue Greque. Histoire de Mots, Tome I, Paris, 1968, p. 7).

Formele lui agapis în Noul Testament

Este de menționat aspectul că „în Evangheliile sinoptice, Iisus nu folosește niciodată agapao sau phileo pentru a exprima dragostea lui Dumnezeu pentru oameni”. Se înțelege de aici că limbajul evanghelic nu este unul declarativ, în care să se facă uzanță de acești termeni, ci mai degrabă unul practic, exprimat „prin numeroase vindecări milostive (Mc. 1, 41; Lc. 7, 13), prin învățătura sa că Dumnezeu îl iubește pe păcătos (Lc. 15, 11), prin durerea simțită față de neascultarea oamenilor (Mt. 23, 37; Lc. 19, 41) și prin faptul că El Însuși a fost un prieten al (philos) al vameșilor și păcătoșilor (Lc. 7, 34)” (Dicțio­nar biblic, Oradea, 2015, p. 399). Lucrurile se schimbă însă la Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, socotit prin excelență „Apostolul Iubirii”: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul (gr.: agapate allilous). Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (In. 13, 34); „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (In. 15, 12).

Cea mai completă definiţie a dragostei ca virtute o dă Sfântul Apostol Pavel în prima sa epistolă către Corinteni: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 4-8).

Cele două direcții ale termenilor biblici de agape și phileo, dinspre Dumnezeu spre om și dinspre om spre Dumnezeu, sunt prezentate rezumativ în Evanghelia de la Matei, în contextul în care Hristos vorbește despre puterea iubirii vrăjmaşilor, ca scop suprem și deziderat al iubirii creștine: „Aţi auzit că s-a zis: să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Iar Eu zic vouă: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc... căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru?... Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este!” (Matei 5, 43, 48).