Despre „nebunia“ proclamării Adevărului

Deseori auzim despre cineva că "nu e în toate minţile" sau că "a luat-o razna". Apelativele acestea, departe de a se referi la o nebunie în sensul propriu al cuvântului, au mai mult de-a face cu afirmaţiile sau comportamentul neobişnuit al celui în cauză.

Predica şi minunile Mântuitorului erau, pentru contemporanii care L-au văzut şi L-au auzit, cu totul neobişnuite. Pe de o parte, pentru că discursul Său nu semăna cu cel al învăţătorilor de lege, iar pe de alta, pentru că vindecările pe care le făcea erau cu totul deasupra firii, încât până şi demonii se închinau înaintea Lui (Marcu 3, 11).

Nu însă toţi iudeii se minunau de cele ce vedeau şi auzeau, ci unii spuneau nici mai mult, nici mai puţin că Domnul ar fi înnebunit sau că ar avea demon (Ioan 7, 20; 8, 48; 10, 20), fiindcă nici un om nu poate grăi astfel şi nu poate săvârşi asemenea minuni. Evanghelistul Marcu notează într-o pericopă că până şi ai Săi "au ieşit ca să-L prindă, că ziceau: Şi-a ieşit din fire" (Marcu 3, 21). Din această relatare de la începutul celei de-a doua Evanghelii nu reiese foarte clar ce anume i-a determinat chiar şi pe cei din familia Sa să creadă astfel, însă ni se vorbeşte tot aici despre mulţimile care Îl îmbulzeau pe Domnul şi despre faptul că unii demonizaţi Îl mărturiseau ca Fiul lui Dumnezeu, iar El îi certa pentru că Îl vădeau.

Bolile socotite drept posedări demonice

În antichitatea iudaică, orice boală şi mai ales cele incurabile erau socotite drept posedări demonice. Aşadar, nu numai demonizaţii propriu-zişi se aflau sub puterea celui rău, ci toţi cei care sufereau de anumite boli grele, precum muţenia, surzeala (Marcu 9, 17 şi 25), invaliditatea (Luca 13, 11), iar atunci când Mântuitorul vindeca bolnavi de acest fel, îi dezlega de fapt din stăpânirea vrăjmaşului (Luca 13, 16). Potrivit credinţei populare iudaice, boala era plata pentru un păcat comis cândva şi tocmai de aceea, deseori, Mântuitorul spunea celui vindecat: "de acum să nu mai greşeşti" (Ioan 5, 14), pentru a nu mai da diavolului prilej de întoarcere.

Desele minuni făcute de Mântuitorul îi umpleau însă de invidie şi răutate pe unii cărturari şi învăţători de lege, care, în loc să se bucure alături de cei vindecaţi, spuneau: "cu Beelzebul" sau "cu căpetenia demonilor scoate pe demoni" (Matei 12, 24). "Misteriosul" Beelzebul este menţionat prima dată ca Ba'al Zebub ("domnul muştelor") în capitolul I al cărţii a II-a a Regilor, fiind zeul adorat de locuitorii Ecronului, o cetate filisteană. În vremea Proorocului Ilie, regele Ohozia, rănit în urma unui război, a trimis soli la acest idol ca să întrebe dacă se va mai vindeca. Sfântul Ilie prooroceşte că acesta nu se va mai vindeca, fiindcă a apelat la un oracol păgân. Profesorul de Vechiul Testament Thomas Kelly Cheyne credea că Ba'al Zebub este o formă coruptă a lui Ba'al Zebul "domnul celor înalte" sau "al cerului" (cf. Michael Wex, "Born to Kvetch", St. Martin's Press, New York, 2005), iar în textele rabinice a fost numit aşa în derâdere faţă de cultul lui Baal din Antichitate. Alţi cercetători derivau "zebul" din aramaicul "zebel", care înseamnă bălegar, aşadar cu aceeaşi nuanţă peiorativă. În perioada nou-testamentară, el este asociat cu "căpetenia demonilor" (Matei 12, 24), fiindcă orice zeitate păgână este o închipuire a vrăjmaşului.

Afirmaţia maliţioasă a iudeilor referitoare la minunile Domnului are un sens mult mai adânc decât nişte simple vorbe aruncate. Cei care spuneau astfel se considerau a fi urmaşi ai legământului lui Avraam, iar acela care lucra cu Beelzebul se afla, aşadar, în legământ cu vrăjmaşul, făcându-se străin asocierii cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, afirmând faptul că lucrează cu Beelzebul, cărturarii căutau să Îl excludă pe Domnul din comunitate. La aceste acuzaţii grave, Mântuitorul răspunde prin trei cuvinte de apărare: de ce şi-ar părăsi cel rău ceea ce "posedă"? Împărăţia satanei nu poate să stea dacă diavolul se exorcizează pe sine însuşi, fiindcă "orice împărăţie care se dezbină pe sine se pustieşte" (Matei 12, 25). Tot la fel, nici o casă nu poate să dăinuiască dacă este divizată. Amintind de numeroşii exorcişti din Palestina timpului Său, Domnul întreabă (aproape retoric) dacă nu cumva şi aceştia scot demonii tot cu puterea lui Beelzebul. Prin contrast însă, dacă Hristos scoate demonii cu Duhul lui Dumnezeu, înseamnă că s-a apropiat Împărăţia Sa (Matei 12, 29).

Nu însă numai minunile îi nelinişteau pe interlocutorii lui Iisus, ci tot atât de mult discursul şi comportamentul Său, considerate scandaloase: îndemna la respectarea relativă a sabatului, fiindcă nu omul e pentru sâmbătă, ci sâmbăta pentru om (Marcu 2, 27), la întrajutorarea aproapelui, care poate fi oricare om, precum se vede în pilda samarineanului milostiv (Luca 10, 30-38), stătea la masă cu vameşii şi păcătoşii (Marcu 2, 16), nesocotea postul obişnuit al iudeilor (Marcu 2, 18) şi lua apărarea desfrânatelor şi vameşilor, despre care spunea că vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu înaintea celor care se credeau drepţi (Matei 21, 31). Atitudinea Sa ar putea fi considerată de noi astăzi cel mult drept comportament extravagant, însă, pentru iudeii educaţi într-o lege strictă, aceste fapte erau de-a dreptul "nebuneşti", situate "în afara legământului".

Damnarea din partea oamenilor, pentru slava lui Dumnezeu

În afară de Evanghelistul Marcu, Ioan aminteşte de trei ori că iudeii l-au acuzat pe Hristos că "are demon" şi că ar fi "nebun", în urma unui dialog plin de semnificaţii teologice. Cel nebun era considerat de iudei în afara legii, neavând obligaţiile, dar nici drepturile unui "fiu al legământului", nefiind astfel întru totul un fiu al lui Israel.

În Templu, Mântuitorul vesteşte o învăţătură care nu este a Lui, ci "a Celui ce M-a trimis", şi nu spre slava proprie, ci pentru dreptatea pe care iudeii nu o mai respectau, deşi se considerau pe sine urmaşi ai lui Moise şi ascultători ai Legii date prin el (Ioan 7, 16). Hristos vesteşte încă o dată că învăţătura Sa nu vine de la oameni, ci de sus, potrivit unui legământ mai mare decât acela încheiat de Dumnezeu cu Avraam, pe care fiii lui Israel nu îl mai ţineau şi care nu trecea dincolo de limitele firii (Ioan 8, 39-40). Prin cuvântul Său, Domnul a fost recunoscut de mulţi drept Mesia cel promis (Ioan 7, 41), însă alţii, scandalizaţi, spuneau: "Oare nu zicem bine că Tu eşti samarinean şi ai demon?" (Ioan 8, 48), sau mai târziu: "Are demon şi este nebun" (Ioan 10, 20), fiindcă nu puteau să înţeleagă valoarea limitată a legământului vechi, care trebuia înlocuit cu unul veşnic, în care nu mai există moarte. Tot la fel, nu înţelegeau că iubirea de oameni este mai presus de respectarea ritualului sabatic, iar vindecarea unui orb din naştere chiar în curtea templului, în zi de sâmbătă, era văzută ca o încălcare a legământului, şi nu ca o reprimire a unui bolnav în comunitatea celor credincioşi.

Cuvintele şi faptele Domnului evidenţiază logica reală a lucrurilor şi infirmă ceea ce, în aparenţă, constituie "normalitatea". Mântuitorul demonstrează că nebunia e tocmai împietrirea în răutate şi conformism. Vestirea Adevărului şi demascarea falsei normalităţi au fost asociate cu nebunia şi în cazul predicii Sfântului Apostol Pavel (Fapte 26, 24), dar şi în vieţile multor sfinţi ai Bisericii noastre, unii purtând azi titulatura de "nebuni pentru Hristos". Aceştia au ales o cruce grea, a damnării din partea oamenilor, dar a slavei lui Dumnezeu. Însă ce altceva poate fi mai nebunesc decât Crucea însăşi? Desigur, aceasta, precum afirma Apostolul neamurilor, numai pentru cei ce pier, în timp ce "pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu" (1 Corinteni 1, 18).