Dialectul tăcerii creştine

„Iar când Mielul a deschis pecetea a şaptea, s-a făcut tăcere în cer, ca la o jumătate de ceas“ (Apocalipsă 8, 1). „Tăcerea de o jumătate de ceas“ din cer, pe care a perceput-o Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan în vremea revelaţiei din Patmos şi despre care ne aminteşte în Apocalipsa sa, are loc după ruperea, de către Mielul lui Dumnezeu, a celei de-a şaptea peceţi a Cărţii, primită „din dreapta Celui ce şade pe Tron“ şi mai înainte de auzirea glasului celor şapte trâmbiţe îngereşti şi de „Cădirea“ îngerului cu cădelniţa de aur.

„Tăcerea de o jumătate de ceas“ din cer este taina şi misterul Liturghiei cosmice şi cereşti, transpusă liturgic în Vohodul Liturghiei Darurilor înainte sfinţite: „Acum puterile cereşti împreună cu noi nevăzut slujesc, că, iată, intră Împăratul slavei, iată Jertfa tainică săvârşită, de dânsele este înconjurată... (se face tăcere pentru ieşirea cu Sfintele Daruri, iar după ieşire strana urmează)... Cu credinţă şi cu dragoste să ne apropiem, ca părtaşi ai vieţii veşnice să ne facem. Aliluia, aliluia, aliluia“; şi ai Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare din Sâmbăta Paştilor: „Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur şi nimic pământesc întru sine să nu gândească, căci Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor vine să Se junghie şi să Se dea mâncare credincioşilor; şi merg înaintea Lui cetele îngereşti, cu toată începătoria şi stăpânia (- se face ieşirea cu Cinstitele Daruri -); heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, feţele acoperindu-şi şi strigând cântarea: Aliluia, aliluia, aliluia“.

„Tăcerea de o jumătate de ceas“ din cer însoţeşte veşnic naşterea Fiului şi purcederea Duhului Sfânt din Tatăl, iar în timp, Creaţia lumii şi Revelaţia Scripturii, Tradiţia Bisericii, istoria lumii şi viaţa creştină. „Tăcerea de o jumătate de ceas“ din cer au simţit-o Adam şi Eva în Rai, Noe în Corabie, patriarhul Avraam la stejarul Mamvri, Moise la Rugul aprins şi pe Sinai, Proorocul Ilie la Horeb, Isaia în vedenia serafimilor şi Iezechiel în cea a heruvimilor, Proorocul Daniel în Babilon şi Avacum în turnul de veghere, Sfinţii Apostoli Petru, Iacob şi Ioan pe Tabor, Luca şi Cleopa în Emaus, Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damascului şi la al treilea cer, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan în Apocalipsă şi toţi Sfinţii Părinţi, teologii şi misticii Bisericii în experienţele rugăciunilor, trăirilor, contemplaţiilor şi descoperirilor dumnezeieşti şi duhovniceşti de care s-au învrednicit. Experienţa tainei „tăcerii de o jumătate de ceas“ din cer, pe pământ, este condiţia principală a „cuvântului cu putere multă“ de la altar, amvon şi scaun de spovedanie.

„Tăcerea de o jumătate de ceas“ din cer a simţit-o David la auzul „vuietului de paşi prin vârful duzilor“ dumbrăvii, ca semn al prezenţei şi atotprezenţei lui Dumnezeu, Care mergea înaintea lui, însoţindu-l în lupta cu filistenii. „Tăcerea de o jumătate de ceas“ din cer s-a manifestat şi la zidirea Templului lui Solomon, când „nici ciocan, nici secure, nici o unealtă de fier nu s-au auzit în casă în timpul zidirii“, întrucât pietrele erau gata cioplite mai înainte de a fi aduse în Ierusalim, la locul zidirii Templului. „Tăcerea de o jumătate de ceas“ din cer a simţit-o avva Arsenie cel Mare la auzul „sunetului trestiei“ din Patericul egiptean şi dimpreună cu el, toţi sfinţii isihaşti, pustnici, eremiţi şi sihaştri din toate timpurile şi din toate locurile. Din „tăcerea de o jumătate de ceas“ din cer se nasc şi izvorăsc toate cuvintele inspirate ale Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii.

„Iar Iisus tăcea“

„Tăcerea de o jumătate de ceas“ din cer are ca piatră de temelie şi se întemeiază, ca pe o piatră din capul unghiului, pe tăcerea dumnezeiască a lui Hristos înaintea arhiereului Caiafa şi a lui Ponţiu Pilat: „Iisus tăcea“. „Calea de o sâmbătă“ nu o putem săvârşi pe pământ, decât adâncindu-ne mintea şi inima prin rugăciune, meditaţie şi contemplaţie, în „tăcerea de o jumătate de ceas“ din cer. Pornind de la tăcerea lui Iisus înaintea lui Pilat, trecând pe la tăcerea proverbială a avvei Arsenie din Pateric şi ajungând la tăcerea înţeleasă de Sfântul Isaac Sirul ca limbaj al îngerilor şi taină a veacului viitor, ne oprim la tăcerea la care ne îndeamnă Heruvicul din Sâmbăta Paştilor.

Dialectul tăcerii creştine presupune mirare, uimire şi minunare. Mă mir pentru o clipă de un lucru nemaivăzut, de un fapt nemaiîntâlnit sau de un eveniment neaşteptat. Mă mir de ceva ce m-a luat în mod plăcut prin surprindere, de aceea mirarea presupune de obicei un semn de întrebare. De mirare va fi fost stăpânit Adam la vederea făpturilor creaţiei din jurul său, cărora le-a dat nume. Uimirea este mirarea prelungită şi profundă. Fiind însoţită de bucurie, uimirea este prag şi treaptă a extazului prin deschiderea porţilor contemplaţiei.

Minunea ne îmbrăţişează iubitor

Uimirea stă sub semnul exclamaţiei. De uimire va fi fost stăpânit Adam când va fi dat întâia dată cu ochii de Eva, cea creată de Dumnezeu din coasta sa. Minunarea este apropierea, pe calea mirării şi pe uşa uimirii, de cămara cea ascunsă a raţiunilor lucrurilor, providenţei, timpului şi istoriei. Minunarea este uimirea care te stăpâneşte şi te copleşeşte şi care te transfigurează şi te apropie de orizontul minunii, al misterului existenţei sau al tainei vieţii cu Hristos. Minunarea este contemplaţia naturală împlinită prin simţământul iubirii faţă de Creator şi raza luminii revelaţiei naturale. Minunarea este răpirea propriu-zisă şi saltul înspre contemplaţia şi revelaţia supranaturală prin harul Duhului Sfânt. Minunarea stă sub semnul tăcerii. Cu alte cuvinte, mirarea este rădăcina, uimirea este tulpina, iar minunarea este floarea deschisă şi înmiresmată spre cerul şi soarele minunii.

Minunea este dumnezeiescul care, coborând, precum la Cincizecime, ne îmbrăţişează iubitor şi ne copleşeşte cu darul Duhului Sfânt ieşindu-ne întru întâmpinare şi făcându-ne să cădem cutremuraţi cu faţa la pământ, înaintea Domnului, precum Avraam la stejarul Mamvri, Moise înaintea Rugului aprins, Apostolii pe Tabor sau ostaşii în Ghetsimani. Minunea este obiectul şi cununa minunării. Mirarea este primul pas al lui Moise spre Rugul aprins, făcut deodată cu întrebarea pe care şi-a pus-o în el însuşi. Uimirea este hotărârea şi apropierea propriu-zisă de rug. Minunarea este ascultarea glasului Celui ce vorbeşte din rug, deodată cu lepădarea încălţămintelor din picioare. Minunea este descoperirea sau revelaţia „Celui vechi de zile“ prin cuvintele: „Eu sunt Cel ce sunt“, precum şi transfigurarea şi prefacerea lui Moise însuşi într-un rug aprins, înaintea lui faraon în Egipt, la Marea Roşie, în Sinai şi ca martor al Schimbării la Faţă de pe Tabor. Patriarhul Iacob se miră, se uimeşte şi se minunează, deodată, de minunea Scării cerului de la Betel. Sfântul Prooroc Ilie se va fi mirat de vijelia de dinaintea peşterii de la Horeb, se va fi uimit de cutremurul de pământ şi se va fi minunat de focul arzător, pentru ca apoi să contemple şi să se împărtăşească din adierea blândă şi liniştită a minunii revelaţiei de la Horeb şi a convorbirii cu Dumnezeu, după ce şi-a acoperit faţa cu mantia sa.

Sfinţii Apostoli Petru, Iacob şi Ioan de pe Tabor se vor fi mirat de frumuseţile naturale, de liniştea şi de singurătatea Taborului; se vor fi uimit de strălucirea Schimbării la Faţă a Domnului şi se vor fi minunat de arătarea lui Moise şi Ilie, de norul Duhului Sfânt şi de glasul Tatălui auzit din cer, pentru ca mai apoi minunea de pe Tabor să se împlinească şi să se desăvârşească prin dorinţa tuturor, exprimată de cuvintele lui Petru: „Doamne, bine ne este nouă să fim aici...“ Ucenicii de la Emaus se miră de Străinul din Ierusalim, Care pare a nu şti despre cele ce s-au petrecut în cetate în acele zile, se uimesc de tâlcuirile Acestuia din Scripturi cu privire la Hristos şi se minunează de faptul că inima le ardea înflăcărată de dragoste şi dor, când le vorbea pe cale şi le tâlcuia Scripturile, pentru ca apoi să fie astfel martori ai Arătării Celui Înviat la frângerea pâinii din Emaus. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, fiind „în duh în zi de Duminică“, se va fi mirat de glasul ca de trâmbiţă pe care l-a auzit în urma sa, se va fi uimit de vedenia celor şapte sfeşnice de aur şi se va fi minunat de descoperirea Fiului Omului, adică a Mântuitorului Iisus Hristos Cel Înviat, ce S-a arătat în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur. Toate aceste trepte tainice şi mistice l-au condus pe Apostolul iubirii înspre primirea revelaţiei Apocalipsei din insula Patmos, ca spre cea din urmă minune minunată a Bibliei sau a Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi. Mirarea ne scoate din noi înşine, precum pe Apostolii Petru şi Ioan din casă în dimineaţa Învierii; uimirea ne face să alergăm la mormântul Domnului, minunarea ne face să intrăm în mormânt şi să vedem giulgiurile zăcând, iar minunea se cuprinde şi se dezvăluie în cuvintele: „Atunci a intrat şi celălalt ucenic care sosise întâi la mormânt şi a văzut şi a crezut“.