Distopiile trecutului

Trecutul este cel mai ușor interpretabil, de­tașându-se în fruntea cursei înaintea prezentului și viitorului. Prezentul este mult prea proaspăt pentru o gândire critică, viitorul este prea nesigur chiar și pentru cea mai temerară cugetare. În mod paradoxal, evenimentele trecutului sunt cele asupra cărora oamenii cad cel mai greu de acord. Fiecare pare să vină cu o interpretare originală, născută din trenduri la modă, cultura obligatoriu generală - dacă mai există! - și ultimele noutăți preluate fără nici un filtru rațional de pe rețelele de socializare și alte surse de informare „obiective”. Marguerite Yourcenar, scriitoare de geniu și prima femeie care a fost primită în Academia Franceză, observa foarte frumos că, atunci „când vorbim despre dragostea pentru trecut, trebuie să luăm aminte că este vorba despre dragostea de viață; viața există mai mult în trecut decât în prezent. Prezentul este un moment mereu scurt și aceasta chiar atunci când plenitudinea îl face să pară etern. Când iubești viața, iubești trecutul pentru că acesta este prezentul așa cum el a supraviețuit în memoria omenească. Ceea ce nu vrea să spună că trecutul ar fi o vârstă de aur: ca și prezentul, el este atroce, superb, brutal în același timp, sau doar oarecare” (Marguerite Yourcenar, Cu ochii deschiși. Convorbiri cu Matthieu Galey, trad. de Elena Bulai, București, Ed. ­Curtea Veche, 2007, p. 31).

Prezentarea trecutului ca „dragoste de viață” este una cât se poate de creștină în esența ei. Ce este Sfânta Tradiție dacă nu această dragoste mereu reînnoită față de harul lui Dumnezeu și lucrările Lui minunate în fiecare generație? Nu auzim la toate slujbele liturgice ale praznicelor împărătești, și nu numai, cuvântul „astăzi”? Se desfășoară liturgic un etern prezent, nu doar o rememorare a trecutului îndepărtat, care aduce în inimile și mințile noastre dialogul nesfârșit de iubire între noi și Dumnezeu. Esența Sfintei Tradiții. Însă de prea puține ori avem șansa de a gusta această trăire în viața cotidiană, în care trecutul este sfâșiat între polemicile inutile, metodele de manipulare înveșni­cite parcă de omul modern și interpretările care lasă mult de dorit. În loc de a valorifica trecutul, omul dorește cu ardoare purificarea lui prin focul unei gândiri aspre, neiertătoare, care să arate erorile brutale și să impună cu forța o pedagogie care parcă tinde la repetarea, nu la eliminarea lor. Se verifică, așadar, ipoteza istoricului Lucian Boia: „Nimic nu lămurește mai bine prezentul și căile alese spre viitor decât modul în care o societate înțelege să-și asume trecutul” (Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, București, Ed. Humanitas, 2000, p. 48).

Trecutul, însă, poate fi prezentat distopic din două puncte de vedere: când prezintă ceva ce n-a existat nicicând sau când se impune o lepădare de conținutul său real. În ceea ce privește redarea fals istorică a trecutului, prin eliminarea erorilor și accentuarea părților pozitive ale acestuia - indiferent că vorbim de persoane, evenimente, cronici -, este clar că putem să ne gândim iarăși la ­două intenții: manipulare și naivitate. Intenția de manipulare aparține celor puțini, naivitatea de a fi crezut trecutul aparține celor care se lasă înșelați de astfel de interpretări simpliste. Însă mai grav este să încerci o lepădare de trecut. De exemplu, în ceea ce privește rădăcinile creș­tine ale Europei de astăzi, care sunt fie considerate insignifiante, fie ignorate de-a dreptul. Aici avem de-a face cu o reconsiderare a trecutului prin prisma a ceea ce servește interesului de moment. Mărturii întregi care contrazic această abordare sunt date uitării, considerate depășite sau li se acordă cel mult o interpretare limitativă, dacă nu de-a dreptul eronată. Așadar, nu de puține ori, fragmentarea modernă a mers pe aceste două căi: proslăvirea unui trecut iluzoriu sau dezmembrarea acestuia în favoarea unei interpretări nerealiste, limitate. Poate că, până la urmă, marele înțelept antic Pittacos din Lesbos nu avea atâta dreptate când afirma că „este mare lucru să cunoști viitorul, trecutul este sigur” (apud Giovanni Reale, Istoria filosofiei antice, vol. II. Sofiștii, Socrate și micii socratici, trad. de Cristian Șoimușan, Bu­cu­rești, Ed. Galaxia Gutenberg, 2009, p. 22). În zilele noastre, trecutul a devenit mai nesigur ca viitorul.

În același timp, trebuie să ne gândim și la modul în care trecutul ajunge, sub o formă sau alta, să ne influențeze prezentul. O interpretare greșită a trecutului modelează mai mult decât credem viața noastră de zi cu zi. Dacă privim spre evenimentele care s-au petrecut deja printr-o optică greșită, nu doar nu vom reuși să corectăm erorile care s-au petrecut atunci, dar suntem condam­nați să facem greșeli noi, cele mai costisitoare dintre toate. Cel care nu-și cunoaște istoria își deteriorează și prezentul. Iar cel care are un prezent nesigur va avea parte de un viitor tulbure. Un vechi dicton latin ne povățuiește înțelept: „Analizează trecutul, examinează prezentul și privește în viitor” [Respice, adspice, prospice]. Pentru cel care nu poate să interpreteze corect trecutul, analizând cu luciditate, răbdare și sinceritate conținutul acestuia, examinarea prezentului devine imposibilă. Ne lipsesc tocmai datele care ne-ar ajuta să desfă­șurăm o examinare înțeleaptă, însoțită de discernământ, nu de atitudini revanșarde și de lozinci lipsite de un conținut real. Automat, cel care examinează prezentul prin prisma unei înțelegeri emoționale, nu raționale, nu poate clădi nimic cu adevărat util pe viitor. „Privirea” viitorului devine pentru el încețoșată, nesigură, frământătoare, tocmai pentru că, de la bun început, nu a reușit să-și păstreze ochii sufletești deschiși. Nassim Nicholas Taleb afirma: „Există în statistică o lege numită «legea așteptărilor integrate», pe care o expun aici într-o formă dură: dacă mă aștept să mă aștept la ceva într-un anumit moment în viitor, atunci mă aștept deja în prezent la acel lucru” (Nassim Nicholas Taleb, Lebăda neagră: impactul foarte puțin probabilului, trad. de Viorel Zaicu, București, Ed. Curtea Veche, ³2018, p. 206). Însă această așteptare nu s-a creat, de fapt, în sufletul meu, încă din momentul în care am început să-mi decantez trecutul? În încheiere, vă invit să medităm cu luciditate la ce înseamnă trecutul pentru noi și la o valorificare corectă a acestuia, astfel încât și în prezent, dar mai ales pe viitor, să ne putem împărtăși din lecțiile sale utile și din roadele sale bogate.