Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Duhul „grijii de multe” sau duhul ne-grijii de nimic

Duhul „grijii de multe” sau duhul ne-grijii de nimic

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Theologica
Un articol de: Diac. Nicolae Mogage - 26 Apr, 2021

Dacă ar fi să găsim un cuvânt pentru a caracteriza starea duhovnicească a lumii de astăzi, atunci periergia, duhul „grijii de multe”, din vechea rugăciune a Sfântului Efrem Sirul (†373), ar fi cuvântul potrivit. Acest „duh” nu este o simplă patimă, ci reprezintă o stare complexă, care se manifestă printr-o continuă risipire a atenției către orice ne-ar purta imaginația. Această dorință nestăpânită după nou este responsabilă de supraaglomerarea, epuizarea, stresul și tulburătorul sentiment de neîmplinire care domină civilizația modernă.

Textul rugăciunii atribuite Sfântului Efrem Sirul s-a păstrat doar într-o versiune timpurie în limba greacă, fără să avem dovezi că ar fi existat și o formă siriacă (originală) a acesteia. În versiunea slavonă, termenului περιεργία, din greacă, îi cores­punde un cuvânt diferit ca sens, оунынїѧ („descurajare”, „deznădejde”, „tristețe”).

În spațiul românesc, încă de la ediția din 1715 a Ceasoslovului tipărit la Târgoviște, sub îndrumarea Sfântului Antim Ivireanul, periergia a fost tradus inspirat prin „grija de multe”. Totuși, cuvântul original are un înțeles încă și mai amplu. Dicționarele grecești ne arată că periergia (de la peri - „în jurul”, „peste”, „în exces” și ergon - „lucru”) are o varietate de sensuri: „activitate/muncă inutilă sau în exces”, „inutilitate”, „curiozitate excesivă sau indiscretă”, „iscodire”, „intruziune”, „elaborare minuțioasă sau excesivă”, „exagerare”, „moft”.

Trebuie spus că periergia este și într-o opoziție formală și de sens cu primul duh rău la care face referire rugăciunea, anume cu „duhul trândăviei”, al „ne-lucrării” (gr. argia), al lipsei de interes și de inițiativă.

Revenind la sensul original al lui periergia, termenul descrie starea celui care - spre deosebire de cel cuprins de duhul „ne-lucrării” (argia) - își ratează împlinirea menirii, a „lucrării” (ergon) sale, nu din lene, ci dintr-o hiperactivitate greșit înțeleasă și orientată, dintr-o preocupare exagerată cu cele periferice, cu cele exterioare, cu cele neesen­ția­le. Deși activ, el rămâne mereu în afara, în jurul (peri) scopului său, pe care nu îl atinge însă, pentru că își risipește energia și timpul cu grijile multe pentru chestiunile din afară. „Grija de multe” (periergia) ni se prezintă astfel tot ca o „ne-lucrare” (argia), doar că inversă: lucrarea celor nenecesare devine nelucrare a celor cu adevărat necesare.

„Lucrul” fiecăruia este acela de a face ceea ce trebuie, când trebuie și cât trebuie (nici mai mult, dar nici mai puțin!) Creștinul își asumă realitățile vieții așa cum sunt; nu încearcă să dezerteze din propria viață găsindu-și preocupări alternative, nu caută să scape de respon­sabilitățile zilnice, de multe ori împovărătoare sau neplăcute. Contextul în care (trebuie să) trăim nu e ales de noi. De exemplu, nu alegem să ne naștem într-un loc, într-o familie, nu știm totul despre soția sau soțul cu care ne căsătorim, nici despre copiii pe care îi vom avea, nici ce presupune să îi avem etc. De aceea, să-ți îndeplinești „lucrul” tău înseamnă să fii cu adevărat de folos în contextul concret în care te afli. La aceasta se referă și îndemnul Mân­tuitorului de „a-ți lua crucea în fiecare zi” (cf. Luca 9, 23). Credința te învață să fii eficient, flexibil și adaptat situațiilor diverse ale vieții de zi cu zi; să le înfrunți cu încredere, nu să fugi de ele refugiindu-te în pseu­doactivități. De aceea, fă­cân­du-ți treaba cu o conștiință curată, cu gândul la Dumnezeu și la semeni, înseamnă că Îl urmezi pe Domnul, că faci un lucru sfânt, o Liturghie.

Atunci când suntem cuprinși de acest duh „al grijii de multe” nu avem însă conștiința unei posibile erori în viața noastră, deoarece avem impresia că, fiind activi, nu facem ceva greșit, ba chiar credem că facem ceea ce trebuie. A fi activ, a te simți bine cu tine și cu ceea ce faci, a face (doar) ceea ce îți place este criteriul după care cei mai mulți dintre noi își conduc viața. Divertismentul a devenit tot mai mult parte din viețile noastre, tocmai din dorința de a scăpa de greul vieții și de a anihila așa-zișii „timpi morți”. Pentru a scăpa de plictiseala nedorită și de pauzele apăsătoare, omul de astăzi, încă de la vârste foarte mici, caută să fie mereu ocupat cu ceva, indiferent cu ce.

În epoca noastră, în care imaginea a luat tot mai mult locul cuvântului, suntem mereu îmbiați, prin publicitate și prin promovarea din mediile virtuale, spre noi aventuri, spre explorarea de noi senzații, din ce în ce mai variate și mai intense. Avem acces la tot mai multe informații, la tot mai multe opinii despre orice, ni se deschid noi perspective asupra realității. Curiozitatea ne este în continuu alimentată și credem că nu greșim dacă profităm de toate aceste posibilități care ni se oferă.

Dintr-o perspectivă strict umană, s-ar putea spune că, atât timp cât activitățile în care suntem angrenați nu sunt acte imorale, nu e o problemă să „îți omori timpul” cu lucruri distractive, ci dimpotrivă. De ce ar fi greșit să acționăm în acest fel?

În primul rând, un astfel de stil de viață, guvernat de schimbare, de varietate, de nou, conduce la formarea unui caracter nestatornic, preocupat doar să consume repede plăcerea și să fugă de durere; nu mai aprofundează, nu mai are răbdare să construiască temeinic ceva, totul se petrece în grabă. Aceasta face să fim preocupați mai mult de impresia exterioară, de „ambalaj”, decât de conținut.

În al doilea rând, prin căutarea continuă a noutății se ajunge la o risipire în prea multe. Când faci puțin din toate, nu faci bine nimic. Există o risipire lumească, materială (când te răspândești prea mult și în prea multe pe orizontală), dar și una duhovnicească, o risipire în cele bune, care poate fi foarte periculoasă, pentru că nu e la fel de evidentă. Căutarea continuă a altor păreri și sfaturi duhovnicești, a altor părinți duhovnici, a altor biserici ne lipsește de statornicia necesară pentru consolidarea duhovnicească. Important este să începem să facem ceea ce știm deja! De cele mai multe ori nu informația ne lipsește pentru a fi pe drumul cel bun, ci hotărârea fermă de a merge pe acest drum. „Când informaţiile care se adună în mintea unui om nu sunt puse în ordine şi sub control, atunci, cu cât sunt mai multe, cu atât mai mare este şi confuzia pe care i-o vor provoca” († Macarie Griniezakis, Arhiepiscopia Australiei).

În al treilea rând, această curiozitate iscoditoare, intruzivă, fără finalitate ne încarcă cu lucruri și informații inutile despre lucruri și persoane care nu au legătură cu noi, ci țin de intimitatea vieții celuilalt, și deschide drumul spre gândurile de superioritate, spre judecarea aproapelui, spre calomniere.

În al patrulea rând, și cel mai grav, „grija de multe” este periculoasă pentru că ea cauzează „ne-grija” de noi înșine și de ceea ce este profund și veșnic în noi. Aceste preocupări exterioare pot fi un conținut de viață, dar nu neapărat și un sens de viață. Ele ne umplu agenda zilnică, ne agită pe interior și la exterior, devin uneori scopuri în sine și ne răpesc toată energia. Ne fărâ­mi­țăm atât de mult în aceste zbateri după lucruri exterioare, periferice, încât nu mai știm cine suntem cu adevărat și nu mai avem timp să ne îndreptăm atenția spre „singurul lucru care trebuie” (cf. Luca 10, 41-42). În acest vacarm continuu din mintea noastră, nu mai auzim glasul tainic al lui Dumnezeu și nici vocea discretă a conștiinței care ne cheamă la veșnicie.

În concluzie, deși viața omului modern este tot mai aglomerată și mai apăsătoare, Biserica ne invită, mai ales acum în post, să ne debarasăm cât mai mult de ceea ce este neesențial, de ceea ce aglomerează inutil viața noastră, pentru a da mai multă importanță și mai mult timp preocupării pentru ceea ce este cu adevărat de trebuință: să fim cu Dumnezeu în fiecare clipă a vieții. Doamne..., duhul grijii de multe... nu mi-l da mie, ci dă-mi duhul grijii de a Te avea mereu pe Tine!

Citeşte mai multe despre:   Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul  -   Sfantul Antim Ivireanul