Edictele lui Cirus?

În Ezdra 1, 2-4 şi Ezdra 6, 3-5 este citat edictul dat de regele persan Cirus, care permitea întoarcerea iudeilor din exilul babilonian şi rezidirea templului din Ierusalim, distrus în 586 î.Hr. Dar, dacă citim textele cu atenţie, vom observa diferenţe majore între cele două versiuni, care ridică întrebări despre originea lor şi relaţia dintre ele.

Înainte de toate, este foarte ciudat că de la perşi s-au păstrat relativ puţine documente. Mai numeroase sunt sursele externe, akkadiene, aramaice, ebraice şi, mai ales, greceşti. Imperiul însuşi nu şi-a folosit propria limbă în cancelarie, ci mai întâie elamita, apoi aramaica. Într-adevăr, imperiul persan dă dovadă de o mare adaptabilitate şi toleranţă faţă de popoarele supuse, încercând să schimbe politica de forţă aplicată de asirieni şi babilonieni cu una constructivă.

Cine era Cirus?

Cirus II a fost întâi rege în Anşan, o cetate de tradiţii elamite în munţii Zagros din Persia. De aici, perşii şi-au extins stăpânirea, cucerindu-i mai întâi pe mezi (capitala Ecbatana cade în 549), cărora le erau până atunci supuşi, apoi învingându-i pe lidienii regelui Croesus din Asia Mică şi cucerindu-le capitala, Sardes, în 546 î.Hr. Prin aceasta, prestigiul lui Cirus a crescut foarte mult, încât Deutero-Isaia îl numeşte nici mai mult, nici mai puţin decât "Mesia" (Unsul - cf. Isaia 45, 1). În lipsa unui rege iudeu, care avea titlul de "uns", Deutero-Isaia îi acordă unui rege neisraelit acest titlu, arătând în schimb că făgăduinţele făcute dinastiei lui David rămân neatinse, dar se transferă întregului popor (55, 3).

În 539 î.Hr., Cirus cucereşte Babilonul, moştenind şi teritoriile pe care babilonienii le deţineau în Siro-Palestina. Astfel, Iudeea ajunge sub stăpânire persană, ulterior, în vremea lui Darius I, parte (probabil ca provincie) din satrapia a cincea, Transeufratene ("De dincolo de Eufrat").

De ce două variante?

Atât textul din Ezdra 1, cât cel din cap. 6, indică primul an de domnie Cirus ca dată a emiterii edictului. Având în vedere că se referă la iudei, care se aflau în exilul babilonian, se înţelege că primul an de domnie înseamnă de fapt primul ca rege al Babilonului. Ar fi deci vorba de anul 538 î.Hr.

Ezdra 1 este scris în ebraică, pe când Ezdra 6 în aramaică, făcând parte dintr-un corpus literar mai mare redactat în această limbă, cuprinzând 4, 8 - 6, 18 şi 7, 12-26. Aşadar cele două versiuni ale edictului sunt şi în limbi diferite.

În varianta din Ezdra 1, regele Cirus ar afirma că "Dumnezeul cerului" i-a dat în stăpânire toate regatele, mandatându-l apoi să-I ridice templul din Ierusalim. Aceasta n-ar trebui să surprindă, pentru că, şi în faimosul Cilindru al lui Cirus, acesta pretinde că a fost ales de zeul Marduk din Babilon, în detrimentul regelui babilonian Nabonid, care se dovedise incompetent şi indolent (ANET, ed. 3, pp. 315-316). Aceasta nu înseamnă deci că Cirus se convertise, ci expresia făcea parte din propaganda persană, prin care regele era legitimat înaintea popoarele stăpânite.

Totuşi, dincolo de propagandă, sunt folosite unele expresii pe care un rege persan nu le-ar fi putut folosi: "toate regatele mi le-a dat mie Iahve", "poporul Lui (al lui Dumnezeu)", "Iavhe Dumnezeul lui Israel". Acestea trădează mai degrabă o prelucrare făcută din perspectiva teologiei iudaice. De asemenea, Cirus nu a folosit niciodată expresia "rege Persiei", ci "rege în Anşan", "rege în Sumer şi Akkad", "regele Babilonului", "regele lumii, rege mare" etc. Mai degrabă, expresia "regele Persiei" corespunde cu titlul dat în Biblia ebraică (Ezdra 1, 8; 4, 3,5; Daniel 10, 1). Aceste prelucrări teologice lipsesc în varianta aramaică; mă voi întoarce ulterior asupra lor.

O diferenţă majoră priveşte tocmai obiectul edictului. Varianta ebraică spune că Cirus permite iudeilor să se întoarcă în Ierusalim pentru a rezidi templul, pe când în varianta aramaică porunca vizează exclusiv zidirea templului, fără nicio menţionare a celor exilaţi (6, 3). De altfel, reîntoarcerea dintr-un exil ce durează mai bine de jumătate de veac necesită pregătiri prealabile şi nu se poate face peste noapte. De aceea, o reîntoarcere masivă în 538 rămâne improbabilă, fapt întărit şi de ocuparea precară a Ierusalimului în perioada persană timpurie atestată arheologic.

Cine plăteşte?

O altă diferenţă importantă este de natură financiară. Varianta ebraică este idealistă, spunând că regele îndeamnă ca vecinii să-i ajute pe iudei "cu argint şi cu aur şi cu altă avere şi cu vite, cu daruri de bunăvoie pentru templul lui Dumnezeu care este la Ierusalim" (1, 4). În lipsa unor prevederi clare, o asemenea poruncă rămânea imposibil de pus în practică. Ea seamănă mai degrabă cu împrejurările Exodului din Egipt, când egiptenii îi împrumutaseră pe israeliţi cu vase de preţ (Ieşire 11, 2; 12, 35) şi a fost probabil inspirată de darurile de argint şi aur adunate de Ezdra în Babilon (Ezdra 7, 15-22).

În varianta aramaică, este prevăzut ca toate cheltuielile "să se dea din casa regelui" (6, 4). Singurele vase menţionate sunt de fapt ale templului din Ierusalim, jefuite de babilonieni, care puteau fi acum returnate (6, 5). În Ezdra 1, 7-11 şi 5, 14-15 se arată că cel însărcinat de Cirus să înapoieze vasele este Şeşbaţar, numit "căpetenie în Iuda".

De asemenea, în textul aramaic sunt descrise cerinţele de construcţie: "Înălţimea lui să fie de şaizeci de coţi şi lărgimea lui tot de şaizeci de coţi. Să se pună trei rânduri de pietre şi un rând de lemn, iar cheltuielile să se dea din casa regelui" (6, 3-4). După reconstituirea textului, dimensiunile ar fi probabil 60 de coţi lungime, 30 de coţi înălţime şi 20 de coţi lăţime (în mod foarte ciudat, în textul masoretic lipseşte tocmai precizarea lungimii). Astfel, templul ar avea aceleaşi dimensiuni ca cel solomonic.

Comparând cele două forme ale edictului, se constată că acestea sunt incompatibile una cu cealaltă în detalii (Roland de Vaux, "Les décrets de Cyrus et de Darius sur la reconstruction du Temple", în: Bible et Orient, Cerf, Paris, 1967, pp. 112-113). Încercarea lui Bickerman de a spune că versiunea aramaică era un memorandum pentru uz birocratic, pe când cea ebraică era un edict public, răspândit prin heralzi (Elias J. Bickerman, "The Edict of Cyrus in Ezra 1", în: Journal of Biblical Literature, 65 (1946), nr. 3, pp. 249-253), este invalidată în primul rând de diferenţele în ceea ce priveşte punerea în practică. "Bun, cine plăteşte?", s-ar fi întrebat toţi confuzionaţi.

În general, se poate considera că varianta aramaică este cea iniţială, fiind copia unui document persan emis de cancelaria regală (Herbert Donner, Geschichte des Volkes Israel und seiner Nachbarn in Grundzügen, vol. 2, Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen, 1995, ATD.E 4/2, pp. 439-442). Alţii sunt mai rezervaţi chiar în privinţa ei, pentru că ortografia pentru "amintire" şi "Nabuconodonosor" reflectă variante nefolosite pe atunci în limbajul de cancelarie (Lester L. Grabbe, A History of the Jews and Judaism in Second Temple Period, vol. 1, T&T Clark, London / New York, 2004, p. 274).

Teologie sau istorie?

Trebuie însă să revenim la aspectele teologice ale variantei ebraice. De altfel, edictul este introdus indicându-se împlinirea cuvintelor lui Ieremia despre trecerea celor 70 de ani de exil (Ieremia 29, 10). Iniţiativa edictului îi aparţine lui Dumnezeu, Care "deşteaptă duhul lui Cirus" (Ezdra 1, 1).

Cirus recunoaşte relaţia deosebită a Israelului cu Iahve: Iahve este Dumnezeul cerului, dar şi Dumnezeul lui Israel, iar Israelul este poporul Lui. În exil, poporul este "străin" (ger - cf. Ezdra 1, 4, cel care trăieşte, după expresia Bibliei sinodale), iar rămăşiţa se întoarce. Revenirea din exil este conjugată cu zidirea Templului, care constituie baza renaşterii duhovniceşti a Israelului, ca şi în viziunea lui Agheu (1, 9).

Varianta ebraică nu este falsificarea istoriei, ci un exemplu concludent de istorie teologizată. Istoria doar ca o suită de implicaţii politice, sociale şi economice reprezintă un deziderat de obiectivitate utopică. În realitate, istoricul însuşi este obligat să interpreteze, să-şi reconstruiască subiectiv adevărul istoric plecând de la izvoare şi dovezi. Varianta ebraică vede în edictul lui Cirus planul lui Dumnezeu asupra istoriei şi împlinirea profeţiilor vechi.