Epidemia moliciunii

Istoria nu minte. Când deschizi o carte scrisă de autorii antici, realizezi, în dese rânduri, cât de puțin ne putem schimba. Comportamentul nostru pare atât de previzibil, soluțiile prezentate ca veșnic noi rămân cele veșnic vechi, iar efectele lor sunt ușor de descifrat pe viitor câtă vreme cheia trecutului ți-a deschis deja ușa către ceea ce, uneori, nu vrei nici să vezi, nici să afli cu certitudine. O astfel de lecție a trecutului insuficient însușită până în prezent este cea legată de moliciune, de apariția unor generații succesive, în istoria unui imperiu sau a unui popor, care au fost caracterizate de o lenevie extremă, de o comoditate fără leac, de o dorință de a trece prin viața pământească asemenea unor lebede pe suprafața unui lac: grațios, dar fără efect.

Aşa înțelegem de ce Seneca afirma tranșant că „prefer să trăiesc rău decât să trăiesc în moliciune - să înțelegi prin «rău» ce se înțelege de obicei: aspru, cu greu, cu trudă” (Seneca, Scrisori către Lucilius, vol. II, trad. de Ioan Costa, Bu­curești, Ed. Seneca Lucius Annaeus, 2013, p. 23).

Lipsa de efort

Această moliciune generală a unei societăți coincide adesea cu o vreme de bunăstare materială nemaiîntâlnită, care promite să se extindă pe o perioadă foarte lungă de timp. În mod paradoxal, în loc să își intensifice activitatea pentru a păstra acest belșug și a-l împărți și cu alții aflați încă în nevoie, societatea care beneficiază de el îl păstrează egoist și alege să sacrifice tocmai ceea ce a condus-o la această bunăstare nesperată: efortul propriu. Orice efort care părea nu doar o necesitate înainte, ci și un exercițiu benefic pentru dezvoltarea fizică și spirituală a omului, devine acum un element străin. De la exercițiile ascetice și până la implicarea socială, de la dorința de a avea o activitate și până la dezvoltarea armonioasă a unor proiecte noi, toate ajung să fie abandonate în favoarea unui comportament caracterizat de slăbiciune extremă - viața molatică, nepăsătoare, se infiltrează cu iscusință în emoția și gândirea socială și ajunge să o paralizeze tot mai eficient. Analizând comportamentul animalelor atunci când au hrană din abundență, Konrad Lorenz afirma: „Atunci când se întâmplă să existe hrană în exces, capacitatea acesteia de a stârni interesul scade atât de mult, încât animalul nu este dispus să facă nici măcar câțiva pași pentru a o dobândi, cel mai mic stimul producător de neplăcere fiind de ajuns ca să blocheze apetența pentru mâncare. Totodată, capacitatea de adaptare a mecanismului plăcere-neplăcere al organismului face posibil ca la nevoie să fie plătit un preț exorbitant pentru atingerea unui scop vital” (Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, trad. de Vasile V. Poenaru, București, Ed. Humanitas, 22001, p. 47). Soluția nu ar consta, așadar, în a respinge bunăstarea, ci în a o transforma într-o sursă a milostivirii față de suferințele aproapelui. În repetate rânduri, persoane care aveau o avere considerabilă și sufereau de această moliciune care le paraliza gândirea și simțirea și le transforma în persoane depresive sau de o lenevie extremă și-au recuperat sănătatea și integritatea dedicându-se tocmai actelor caritabile. P. Syrus, un cunoscut autor de maxime din vremea Antichității, avea dreptate să afirme că „bunurile care se adună strivesc dacă nu se folosesc” (Publilius Syrus, Maxime, trad. de Traian Diaconescu, București, Ed. Saeculum I.O., 2003, p. 31). Cu siguranță, cea mai bună utilizare a surplusului, a belșugului, atât la nivel social, cât și la nivel personal, constă tocmai în a-l oferi cu discernământ celor aflați în nevoie. Însuși Mântuitorul
Iisus Hristos ne spune foarte clar: „Vindeți averile voastre și dați milostenie; faceți-vă pungi care nu se învechesc, comoară ne­îm­pu­­ținată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică” (Luca 12, 33).

Dezorientarea interioară

Bunăstarea excesivă și lipsa de efort îl conduc rapid pe om la situația în care devine dezorientat în ceea ce privește viața sa interioară. La nivelul emoțiilor și trăirilor interioare, persoana suferă mai întâi o stare de dezagregare, de împrăștiere, iar apoi experimentează o somnolență sufletească tot mai apăsătoare, ­a­jun­gând la stadiul în care nu mai simte nimic. Această stare, în care sufletul se înstrăinează de lu­crarea harului dumnezeiesc, poate fi pe drept numită „moartea sufletească”, așa cum o descrie și Sfântul Grigorie Palama: „Dar ce este moartea sufletului? Moartea sufletului este părăsirea de către Dumnezeu. Așa cum în prezența luminii întunericul nu există, iar dacă lumina pără­sește locul, se naște și întunericul, fără ca să însemne că întunericul își are obârșia în lumină, ci în lipsa luminii, în umbră, este cu neputință ca moartea să fie și ea prezentă în Dumnezeu, care este însăși viața și viața tuturor viețuitoarelor, mai cu seamă a celor ce viețuiesc dumnezeiește, ­fiind prezent deci în sufletele noastre. Însă când Dumnezeu îl părăsește pe om, atunci apare și moartea, dar nu avându-și obâr­șia în Dumnezeu, ci în părăsirea Lui, care este păcatul” (Sf. Grigorie Palama, Omilii, vol. II, trad. de Parascheva Grigoriu, Bucu­rești, Ed. Anastasia, 2004, p. 139).

În aceste condiții sufletești dominate de moliciune și nepăsare, omul ajunge să ia tot felul de decizii greșite, să se afunde într-un abis al patimilor pentru că este afectat negativ nu doar emo­țional, ci și rațional. Nu peste mult timp apar adicțiile, menite să „condimenteze” o viață devenită prea ternă din cauza moliciunii accentuate. De asemenea, apar nemulțumirile din orice, conflictele cu cei din jur, transformarea unei vieți lipsite de griji în cea mai îngrijorată existență din univers. Când lipsește harul lui Dumnezeu, nu mai poți regăsi nici o coerență în viața ta interioară sau în cea exterioară - haosul se instaurează pretutindeni.

Vindecarea moliciunii

Pentru a începe acest proces de vindecare trebuie să ne îndreptăm în direcția opusă celei propuse de patima moliciunii. În primul rând, să fim pregătiți să depunem un efort susținut, constant, să ne menținem ocupați și să nu cedăm în fața tentațiilor lenevirii. În al doilea rând, să evităm pe cât ne stă în putință comoditatea, iar cei care dispun de o bunăstare excesivă să învețe să împartă și cu cei aflați în nevoi pentru a nu deveni prizonierii a ceea ce cred că stăpânesc. În al treilea rând, să ne îngrijim de sănătatea și integritatea sufletului nostru prin post și rugăciune, prin Taina Spovedaniei și primirea Sfintelor Taine, prin participarea la sfintele slujbe, prin lucrarea virtuților creștine.

Întotdeauna există riscul ca moliciunea să se transforme într-o epidemie socială care poate afecta viața unei națiuni întregi. Ne revine fiecăruia responsabilitatea de a nu o lăsa să se răspândească și prin noi sau prin familiile noastre.